Despre prieteni. Si oameni pe care obisnuiam sa ii numesc asa.

Sesiunea e in plina desfasurare. Nu am dat nici jumatate din examene si deja ma simt epuizata.  Si sunt satula de note date aiurea, de subiecte tampite si mai ales de ironiile care ne sunt aruncate in fata.

Dar asta o sa treaca. Cu siguranta! Sper numai ca nu o sa am motive sa fiu dezamagita. De cand a inceput facultatea nu am mai stat atat de multe zile la Pitesti. Din fericire greul a trecut si duminica merg acasa. Zic mereu ca acasa sunt toti cei dragi mie. Constat ca nu au mai ramas foarte multi: doar familia, iubitul meu si cateva prietene apropiate. Restul..i`am pierdut pe drum. Aveam candva o prietena foarte buna, indraznesc sa spun ca era cea mai buna prietena a mea. Cu timpul am ajuns sa ne vedem din ce in ce mai rar, in caz ca nu avea altceva de facut si chiar sa nu vorbim cu saptamanile. Poate e si vina mea, dar..s`au schimbat multe. Nu mai simt ca vorbesc cu cineva drag mie, ci cu un om pe care obisnuiam sa il indragesc si care acum e doar o persoana pe care o stiu si pe care o mai vad o data la cateva luni, cand iesim la o cafea. Ma doare sufletul cand scriu astea. Pana acum am evitat sa recunosc, dar..oricat de rau mi`ar parea s`o spun, e adevarul..

Scriu cu mare bucurie cand cunosc pe cineva care ma impresioneaza.Ii respect si ii iubesc pe oamenii care mi`au demonstrat ca le pasa. Iar atunci cand cineva are probleme, incerc sa ajut, macar cu o vorba buna. Si cand ajutorul meu este respins, simt ca ma lupt cu morile de vant… Adica daca eu vreau sa te ajut, nu ma lasa sa vorbesc singura, ca poate reusesc sa te inveselesc intr`un fel. E logic sa ma simt expediata cand vad ca ma zbat sa ajut, sa consolez si sa primesc in schimb replici de genul “sunt bine”.

Totusi..oricum ar fi ei, au un loc in sufletul meu. Diferenta e ca unii sunt acoperiti de greselile pe care le`au facut pe parcursul anilor, iar altii de`abia acum incep sa isi faca simtita prezenta..