Deadline?

Mai e un pic și mă apropii de acel prag critic de 25 de ani.. prezis de bunică-mea. Dânsa crede cu ardoare că dacă nu m-am măritat până la 25 de ani..dup-aia nu mă mai ia nimeni. Altfel spus..peste o luna și un pic voi deveni fată bătrână. Fără bărbat, fără copil…poate o să reușesc atunci să îmi iau pisica mult dorită, pentru a compensa faptul că voi deveni o femeie incompletă și ratată (dacă nu reperezi ironia, înseamnă că nu ai citit articolele anterioare). Apropo de asta..pe consort de ce nu îl ia nimeni la întrebări? Că avem aceeași vârstă. 

Lăsând la o parte faptul că atâtea persoane își fac griji cu privire la viața mea sentimentală și starea uterului meu..mă mai lovește uneori PMS-ul și mă gândesc ce-o să fac de acum încolo. Zile la rând sunt prinsă în rutina acasă-birou-acasă..și în fiecare dimineață aș ucide pe oricine se apropie de mine fără să aibă o cană de cafea în mână.

Nu mă simt pregătită pentru lucruri serioase și responsabile. Nici adult nu mă simt. Poate că ar fi recomandat să caut și altceva decât un loc de vizitat, un serial nou, o cafenea inedită sau vreun colț de București încă neexplorat. Nu, încă nu m-am gândit serios la viitorul meu. Știu doar că vreau să fie alături de consort. Și deși sună un pic idealist..cred că prin asta am rezolvat cam jumătate din dilemă.

Chiar e un deadline vârsta de 25 de ani? Pe principiul..ți-ai făcut de cap până acum, e cazul să începi să te porți că un adult?! Că eu nu pot să funcționez așa. Nu am ajuns în punctul în care știu exact ce îmi doresc, încă încerc să devin responsabilă și chiar mă străduiesc să am grijă de mine. Chiar contează atât de mult să bifezi niște realizări până la ACEA vârstă?! E cazul să ne trăim fiecare etapă a vieții în funcție de un termen limită? Ce urmează..să am un copil până la 28 de ani?

Nu mă închide nimeni la mânăstire, nu o să mi se impună să port fuste peste genunchi și nici ovarele nu încetează să fie funcționale (aici a izbucnit feminista din mine). Expiră vreo ofertă de care eu nu știu?

Eu nu pot merge din deadine în deadline. Mai ales când e vorba de viața mea. Și având în vedere că e singura pe care o am..trageți voi concluziile.

Jurnal de femeie anormala.

Dacă îmi spui că sunt un om nemernic, unul care a eșuat în viață, care visează aiurea la carieră, în loc să stea dracului acasă și să facă un copil, ca orice femeie normală de vârstă mea (really?!), nu te iau în seamă. Pentru că am în mine o doză sănătoasă de nesimțire, care m-a salvat în multe situații. Nu, nu te consider un inamic. Doar o persoană care nu mă cunoaște și care îi crede nemernici pe cei care văd viață un pic altfel. Ah..poate și puțin limitat. 
Am mai spus chestia asta și repet, atâta timp cât eu nu îți critic alegerile în viață, nu încerca să o faci tu. Și nu mă considera inferioară doar pentru că nu mi-am descoperit înstinctul matern. Există un copil frumos în viață mea pe care îl ador din suflet, deși o știu doar de vreo trei ani. Toate la timpul lor, o să vina și rândul meu. Și-o să iubesc acel copil din toată inimă mea, într-un mod pe care doar atunci voi începe să îl descopăr. Doar bunică-mea mi-a zis că dacă nu mă mărit până la 25 de ani (pe care îi voi împlini peste vreo două luni)..nu mă mai ia nimeni. Măcar dansa are o scuză, are altă mentalitate.

Nu tu ești dușmanul meu, atunci când îmi sugerezi că sunt anormală. Ci eu însămi, atunci când mă învinovățesc pentru lucruri care nu depind de mine. Sau când îmi pierd încrederea în mine însămi din te miri ce nimic. Asta îmi face rău, nu eticheta de „femeie incompletă” pe care mi-ai pus-o tu.

Vorbeam de curând despre libertatea de a alege..care trebuie să fie urmată de abilitatea de a-ți asumă consecințele. Eu încă încerc să îmi dau seamă ce vreau de la mine însămi.

Cu mine am o problemă, nu cu ține. O să mă consider normală și completă atunci când o să învăț să mă descurc de una singură, când nu o să mă mai demoralizez din cauza unor simple posibilități și când o să fiu capabilă să îmi țin fricile sub control. Până atunci..da, sunt defectă și anormală.

Freedom?

Definește-mi libertatea. Fără dicționar. Ce înseamnă pentru tine să fii liber? Faptul că ai dreptul să te exprimi și să ai opinii? Sau faptul că nu îți dictează nimeni viață? Ori faptul că poți face alegeri?

Nu mă sperie libertatea, ci consecințele ei, cât și faptul că ea se oprește la un anumit punct. Facem compromisuri zilnic. Asta n-ar însemna că renunțăm la libertatea de a alege ce e cel mai bine pentru noi, în favoarea altora? Nu mă simt complet liberă, ci condusă de rutină și dependențe. Unde-i libertatea ta atunci când ești presat să fii așa cum se așteaptă alții să fii?

Și alegerile pe care le facem sunt un semn al independenței noastre, nu? De câte ori ai ales să renunți, deși nu era ceea ce îți doreai? Nu ți-e dor de vreun om pe care l-ai lăsat să plece sau de lângă care ai plecat tu? Nu te uiți niciodată la o persoană care ți se pare mai fericită și te gândești că și tu ai fi putut fi așa, dacă în momentul X din trecut ai fi luat o altă decizie? Nu regreți vreo ceartă nocturnă, pentru că în clipă în care ai fi putut spune ceva bun, ai ales să rămâi dur ?! După fiecare punct critic..urmează consecințele. E inevitabil. Iar tu trebuie să ți le asumi, pentru că ești o ființă liberă și ai dreptul să decizi. Ai omis cumva faptul că și celălalt e la fel de liber că și tine?

Cred că libertatea mea se încheie în momentul în care ajung într-un punct care se bifurcă. Orice cale aș alege, o parte din mine se întreabă ce se află dincolo. Posibilități care pot duce la finaluri diferite. Cine a văzut „The Butterfly Effect”..știe perfect la ce mă refer. Îmi place să cred că mă aflu într-unul dintre cele mai bune dintre acele multe scenarii posibile. Cred că și tu m-ai ales pe mine, în defavoarea principiilor tale. Și tu ai decis să ai incredere, atunci când eu o pierdusem pe a mea.

Există decizii pe care le-am luat din cauza orgoliului, a independenței în care cred, datorită limitelor după care mă ascund. Azi am decis să fiu sinceră, să mă descarc și să las să îmi fie dor, de exemplu. Mâine poate voi decide să las limitele să îmi țină loc de sinceritate. Sunt alegeri pe care le facem în fiecare zi..chiar și când decidem să fim ok. Sau să nu fim.

Freedom-Quotes-711 crop

 

Diferit.

Știu că mi-am făcut un obicei din a înșira aici lucrurile care mă deranjează și îmi complică existența. Admit, găsesc zilnic lucruri noi ce mă calcă pe nervi. Și tot zilnic descopăr câte o urmă de răbdare, atunci când oamenii mă uimesc. M-am focusat prea mult pe părțile rele ale fiecărei zile..încât am uitat de constantă pozitivă. Jumătatea mea mai bună și mai blândă.

Îmi împart zilele cu tine de mai mult de 5 ani..și de vreun an..și casa. Ești jumătatea mea caldă și răbdătoare, capabil să îmi temperezi excesele și să mă aduci cu picioarele pe pământ. Tu, care rămâi atât de calm chiar și atunci când vezi că s-a produs un „accident” și hainele albe au devenit roz. Inclusiv tricoul tău preferat. Tu, care ți-ai redefinit standardele culinare atunci când ai văzut că în bucătărie mă simt ca pe un teren minat. Tu, dragostea mea, omul capabil să îți enunțe pe de rost orice informație legată de motorul unei mașini, dar care se pierde când îi pui un mop în mână.

Oricât de proastă mi-ar fi ziua..știu că tu ești acasă și văd luminița de la capătul tunelului. Mereu gata să fii plasa mea de salvare, întotdeauna capabil să mă faci să mă simt întreagă fără să spui un singur cuvânt.

Ești diferit. De mine, de toți. Și un erou, cu nenumărate statui în sufletul meu..pentru toate dățile alea în care o dădeam în bară și căutam absolutul, în timp ce tu rămâneai rațional.

Ochii tăi verzi..cred că m-au cucerit încă din primele zile. Nu mă gândesc des la așa ceva, dar în momentul în care vom avea un copil..trebuie să aibă ochii tăi. Să te iubesc de două ori mai mult.

Nu e vreo ocazie specială, admit. Dar ești la câțiva metri de mine, te privesc cu drag și mă simt cuprinsă de liniște. Ești al meu. Tu, gamerul suprem..capabil să lase Assassin’s Creed pentru altă zi atunci când îi propun să revedem desenele copilăriei. Mi-ai redefinit limitele și m-ai transformat într-un om un pic mai bun, mai răbdător..într-un adult.

Mulțumesc pentru fiecare zi în care ești aici. Pentru că mama e fericită atunci când vede că mă săruți pe frunte. Pentru răbdarea cu care asiști la tentativele mele de a găti. Și pentru că..acum îmi zâmbești.

Cu drag,

H.

IMG-20160605-WA0066

 

Short, fat and proud of that.

Mi-am petrecut adolescența fiind complexată de faptul că sunt scundă. Când ai 1,60 și vreo 16-17 ani..ești ținta glumelor și a răutăților. Și atunci chiar te afectează..pentru că e perioadă în care îți conturezi personalitatea și habar nu ai ce vrei de la viitorul tău. După câțiva ani..am descoperit că îmi place să port tocuri și am „rezolvat” problema cu înălțimea.

Dar cum niciodată nu ești suficient de bun, deștept, frumos, înalt, etc..se punea problema că sunt slabă. Mamă era sfătuită constant să mă ducă la medic, pentru că nu e normal să fiu așa. La un moment dat am vrut să donez sânge, m-au refuzat pentru că sunt „malnutrita”. Au mai trecut câțiva ani, am ajuns la facultate..învățam noaptea, mâncam a ore care ar face un nutriționist să cadă sub masă. Adăugând și faptul că de câțiva ani stau la birou cam 8 ore pe zi, cu sportul nu m-am înțeles niciodată și sunt topită după dulciuri..afirm fără rușine că m-am îngrășat. Vizibil.

Acum o săptămâna am avut un deces în familie și în momentul în care am ajuns la înmormântare..am auzit comentarii: „Vai, dar ce s-a îngrășat Bianca! Ce frumoasă era când era mică și acum..” Nu am fost deranjată de natura lor..ci de momentul în care au fost rostite. Really? Alt moment nu găseai să îmi amintești că nu mai am 45 de kg, ci 54?!

Long story short..în prezent sunt scundă, grasă, am și ceva celulită..parcă nici părul lung nu se mai poartă. Sinucidere socială, nu altceva, dom’ne. Nici măcar nu știu să gătesc și sunt așa grasă? Feminista din mine fierbe. Cu picioarele astea..nu ar trebui să îndrăznesc să port pantaloni scurți sau ceva mai sus de genunchi. OK, e și vina mea pentru că nu mă înțeleg prea bine cu noțiunea de „sport”, m-am obișnuit să fiu cumva..leneșă.

Nu îmi pasă. Acum..pur și simplu mă lasă rece asemenea comentarii. Blogul de față și-a primit numele tocmai datorită faptului că am învățat să mă accept așa cum sunt: imperfectă. Și dacă slăbesc, de exemplu, o fac exclusiv pentru mine. You can’t hurt me anymore:)

5e2b28da4cd3214354b4c5dcbf852288

I need a break.

Trebuie să găsesc butonul de pauză. Și să opresc imaginile astea care mi se derulează în fața ochilor. Am nevoie de o pauză de la mine însămi. De la propriile gânduri, vinovăție și de la obligații. O oră de liniște, fără scenarii pesimiste și fără doza de cafea care a devenit dependență.

Vreau să pun pe hold filmul la care doar asist și să mă regăsesc. Să îmi recapăt libertatea de a lua decizii greșite, de a o da în bară și de a admite că am nevoie de voi..pentru a fi eu însămi. Pentru că nu mă pot defini drept copil decât în raport cu tine, mama. Nu pot fi omul rău, dacă nu ești tu jumătatea cea bună, dragostea mea.

Am nevoie de echilibru. Nu mai pot să cad dintr-o extremă în alta…azi să răstorn munții și mâine să mă împiedic de ei. Increderea unde e? Am obosit să alerg după himere și să mă lovesc de eșec după eșec. Maybe it’s just a bad day..dar parcă nu mai găsesc soluții pentru zilele în care până și optimismul dezertează.

O să mă regăsesc. Poate nu azi sau mâine. Dar o voi face.

This is not goodbye.

Există lucruri pe care le înduri mai ușor de unul singur, decât înconjurat de zeci de oameni care nu îți știu toți demonii. S-ar speria dacă i-ar afla. Nu totul poate fi reparat cu o sticlă de vin sau cu o carte bună.
Poate ar fi mai simplu să lași totul să iasă la iveală, să ai curajul să cazi și să vrei să accepți mâna care ți s-a întins. Unele lucruri ar trebui să rămână nespuse. Nu te învață nimeni ce trebuie să împărtășești și ce ar fi bine să ții pentru tine. Nici cum ai putea să te împaci cu lipsa oamenilor care au fost întotdeauna parte din tine. Sau cu faptul că ai putea să nu te mai gândești la ei..la un moment dat.
Ar fi o tâmpenie să mă gândesc că aș putea rămâne la fel vreodată. Sau că sunt la fel ca acum un an. Fiecare metamorfoză e rezultatul unor evenimente care și-au lăsat amprenta asupra mea. Și-aș vrea să cred că pot să devin un om mai bun, de la an la an. Dar nu pot sau nu știu, puțin contează cauza. Acum un an nu aș fi scris toate astea..probabil aș fi ales să mă limitez la imaginea de „hateriță”. Sarcasmul e mai la îndemână decât sinceritatea. Uneori..și mie mi-e frică. Mă mai doare și sufletul atunci când nu mai are unde să se ascundă. Și-aș vrea să mă regăsesc, întreagă și lipsită de furie.
Sunt furioasă pentru că oamenii se sting și eu sunt neputincioasă. Ce rost are să am de toate, dacă nu pot să le dau și lor? Am crescut alături de ei și am învățat să fiu curajoasă. Iar acum sunt mare și mi-e mai teamă ca oricând. Ce-aș fi eu fără ei? Oamenii singuri nu vor fi niciodată și puternici.