„Eu nu sun să comand mâncare”.

Pe mine mă știți: sunt aia mică și care comentează la orice. Dacă am ceva de zis, spun direct și nu mă obosesc să îmi „cosmetizez” replicile. Haterita pe alocuri, sarcastică în nouă cazuri din zece..completați voi (help?!).Oh well, situația se schimbă drastic din când în când. Primul caz pe care țin să îl menționez e acela în care sunt la birou și se aude întrebarea aia care mă face să vreau să intru sub birou sau să fug să mă închid în baie: „Ce mâncăm și noi?”..iar continuarea mă face să tremur de-a binelea: „Cine sună să dea comanda?”. Eh, aici se oprește tupeul meu.

Iulia a ținut să sublinieze aici acest moment rușinos. NU, (încă) nu am linșat-o. Nu de alta..dar apoi rămân pe veci flămândă. Și îmi cunosc interesele (haha, la asta nu te așteptai!).

Eu nu pot, efectiv nu pot să formez un număr necunoscut și să le zic altceva în afară de „Mi-e foame, adu-mi mâncare”. Cu atât mai puțin să iau decizii și pentru alții. Și dacă aud un „Eu vreau sos salsa, nu usturoi..” deja îmi vine să le torn sosul în cap.

Fac ore suplimentare, mă bag la cel mai greu raport (Girls, știu că citiți, nu luați și voi ad litteram afirmația asta..e o metaforă), dar nu sun să comând mâncare. Aici se oprește productivitatea mea. Dacă aș ști să gătesc, v-aș aduce mâncare de acasă, numai să scap de privirile alea acuzatoare.

În altă ordine de idei, sper că voi putea apela la bunătatea lor și de acum încolo. Nu de alta..da’eu încep să plâng sau devin (și mai) nesuferită atunci când mi-e prea foame și nu cred că sunt pregătiți din punct de vedere emoțional să îmi înfrunte demonii. Când e vorba de mâncare..devin cel mai neajutorat copil și diva din mine pleacă la plimbare.

Dacă tot știu că mă pot baza pe voi când vine vorba de mâncare, țin să menționez că nici la taxi nu sun și nici să fac rezervare pe undeva. Vreun suflet nobil pe aici?

Rezumat.

Astăzi: Douazeci și trei august. S-a dus și vara asta. Și tot grasă și nebronzata am rămas.. De dimineață mă chinuie o durere de cap enervantă, care m-ar face să mă dau bucuroasă cu fruntea de vreun zid, dacă asta ar însemna să treacă.. Ori e cazul să las mofturile și să (re)încep să îmi port ochelarii..ori tot ce mă macină pe interior a ajuns să îmi chinuie și mintea..și-așa făcută vraiște.

Sunt recunoscătoare pentru: bestia aia arogantă, care mă trezește în fiecare noapte la 4-5 dimineața, doar pentru că are chef să fie hrănit și băgat în seamă. Și pentru că mai am puterea să nu o iau razna complet. M-aș pupa singură în fiecare dimineață, când găsesc undeva puterea să mă dau jos din pat.

Mă gândesc: că ar trebui să îmi cunosc limitele și să nu mai fac tot posibilul să trag de mine. Mă mai gândesc și la faptul că uneori nu pot face eu totul, nu pot să îi fac pe alții să rămână, dacă vor să plece. E că zicala aia cu dragostea..că nu se poate cu de-a sila. Mă macină și gândul că m-am schimbat. Parcă sunt mai crizată, mai deprimată și mai nefericită. Ce e și mai trist e că nu știu cum să ies din starea asta.

Sper: sa reușesc să regăsesc linia de plutire. Și puterea să accept că oamenii renunță, se satură și pleacă. Iar eu nu pot face nimic să schimb asta. Așa mi-ar plăcea să găsesc soluții repede, fără să mă frământ zile și nopți în șir și să accept că uneori ..pur și simplu nu sunt suficient de bună. Sau de puternică. Ok, poate sunt deprimată. Nu sunt nici primul, nici ultimul om care se confruntă cu așa ceva. Însă e obligatoriu să fac ceva să trec peste.

Îmi doresc: să învăț să fiu mai disciplinată. Să nu mai uit să mănânc, să dorm sau să îmi fac timp pentru mine. De asemenea..trebuie să învăț să iert. Întâi pe ei, apoi pe mine însămi. Am renunțat să mă gândesc la viitor, la ce o să fac peste o luna, peste un an..

Vreau: sa dorm și să citesc mai mult. Trebuie să învăț să mă controlez, să nu mă mai laș dărâmată și poate să spun tot ce am de zis. Am ajuns să fac exerciții dintr-alea cu „inspiră/expiră” înainte să iau cuvântul  si să aleg mereu diplomația, în locul sincerității. Ma gândesc că sufletul meu e că un dulap în care tot îndeși lucruri. La un moment dat..ușile alea se vor deschide și cam tot ce am strâns acolo se va revărsă pe podea.

În casă: e liniște. Lenevesc în pat, cu laptopul pe un picior și cu bestia pe celălalt. Dacă stau să mă gândesc..asta fac în fiecare zi: mă arunc în pat, pentru că efectiv nu mai pot funcționa.

Săptămâna care a trecut: nu mai știu exact nici ce am făcut ieri. Săptămâna trecută e cumva..în ceată. Zilele mele sunt de două tipuri: alea în care mă îmbrac frumos, mă duc la birou și încerc să fiu un adult funcțional…și alea în care aleg să nu fac nimic și să mă izolez de orice ființă umană.

Ieri: Cum spuneam..știu doar vag. Am avut aceeași durere de cap care m-a redus la stadiul de legumă.

Concluzii?

Parcă mă trădează cuvintele. Mă gândesc tot mai des că totul ține de alegeri. Și de cât de mult îți dorești să schimbi tu ceva la tine, înainte să le ceri asta altora.

Probabil o să ajung IAR în punctul ăla în care va trebui să port ochelari toaaaată ziua (de când mă știu..am evitat să îi port pe stradă, simțeam că o mă împiedic de borduri și o să cad în mijlocul străzii..). So much joy (not). Mică, grasă și ușor chioara. Femeie mișto, ce pot spune..

Blestemul detergentului.

Cui nu îi place să stea prin magazine? Mă rog..acum mă adresez femeilor, noi suntem alea care ne uităm la fusta AIA neagră că la Sfântul Graal, deși e probabil să mai avem vreo 3 identice prin dulap.

Acum urmează partea în care mărturisesc a dirty little secret: în fiecare zi dintr-aia în care muncesc la foc automat și mă întreb cum dracu’mai pot fi un adult funcțional..mă consolez cu ideea că atunci când ies de la birou mă duc să îmi cumpăr ceva. Orice, cât de mic..să știu că m-am premiat pentru faptul că am rezistat. Ce psiholog? Sinsay e raiul meu, parol.

În egală măsură..detest să merg să cumpăr chestii pentru acasă. Atunci când mă apropii de ACELE raioane ale hipermarketului, simt că am făcut degeaba vreo 18 ani de școală, că tot mă emoționez când trebuie să aleg un detergent sau balsam de rufe. Să nu uităm că am avut acel experiment nereușit..în care toate tricourile albe (și ale mele și ale lui) au devenit un roz pal superb. Încă se uită strâmb la mine când își aduce aminte..

Serios acum? De unde se presupune că ar trebui să știu de care am nevoie? Hai să luăm detergentul de rufe: pudră, lichid, capsule, cu efect de albire, cu nu știu ce balsam în el. Really? De curând găsisem o ofertă la un detergent lichid și am zis să renunț la capsula aia pe care o aruncam în cuvă și scăpam în 2 secunde. Nuuu, frate. Ăsta avea un dop de dozare pe care ei ziceau că îl bagi ÎN mașină și îl lași acolo. Deh, mie mi-a dat cu virgulă și am apelat la doamna care ar fi trebuit să mă bată oleacă și să mă țină mai mult pe lângă ea cât încă eram acasă. Degeaba. M-am uitat la tutoriale pe YouTube care îți explicau cum să îl folosești și tot nu eram convinsă (Da, există…pentru tute d-astea ca mine).

Am zis să cer mai multe păreri și am lansat bomba a doua zi când am ajuns la birou. Am fost băgată în ceață, pentru că părerile erau împărțite: cineva punea detergentul lichid în compartimentul de sus, altcineva m-a sfătuit să pun cu tot cu capacul de dozare (ce naiba poate să se întâmple?!). Și așa a ieșit o maaare polemica. Până la urmă..mi-am făcut curaj și am făcut ca tanti aia din tutorial. Momentan sunt safe, nu am stricat nimic.

Apoi e problema cu balsamul. De unde să știu eu din care vreau? Și Vanish? Gold, Oxi Action sau Oxi Action Crystal White? Care e faza cu varietatea astea de produse? Nu toți detergenții de vase fac FIX aceeași chestie? Și chestia aia cu care speli pe jos? Mi-a luat vreo 20 de minute să mă decid cu ce să spăl pe jos. Citeam că proasta etichetele, le comparam și tot nu eram în stare să aleg. Până la urmă l-am luat pe ăla roz, că îmi plăcea culoarea, nu de altceva.

Știați că există soluții diferite pentru curățarea chiuvetei din baie și pentru curățarea celei din bucătărie. De ce? Care e diferența, pe bune? E pură tortură pentru mine să aleg așa ceva. Dacă îndrăznesc să întreb vreo doamnă..se uită la mine de parcă acum aș fi picat din junglă și încerc să mă prind cum e cu civilizația..

Help? Vreun training, vreo prezentare Power Point pentru corporatista din mine? Maica-mea a renunțat să mă educe de când am dat rateu cu ciorba? Sau să fi fost clătitele..?

Press the OFF button.

Tot cerşeam pe aici pauze şi evadari, simțind ca sunt cam la limita. Oh, well..tocmai am incheiat prima mea săptămână de concediu. Nu ştiu cum naiba am făcut..dar în ultimii 3 ani nu am simțit nevoia de a lipsi mai mult de 2-3 zile de la birou. Butonul „off” are un scop clar definit: e obligatoriu să te deconectezi din când în când.

Ştiți cum se întâmplă înainte de fiecare concediu..faci zeci de planuri: să dormi, să citeşti zece cărți, să vezi minim 3 sezoane din serialul ăla pe care l-ai lăsat în pom din lipsă de timp, etc, etc. Şi când tragi linie la sfârşitul săptămânii…descoperi că nu ai făcut nici jumătate din tot ce ți-ai propus. De lene..sau pur şi simplu pentru că ai simțit nevoia să fii absolut inutil pentru o vreme, pentru a-ți încărca bateriile.

Am stat câteva zile în Sibiu, m-am îndrăgostit recent de acea zonă a țării, de arhitectură, de straduțele alea ascunse, de casele multicolore şi de „ochişorii” din acoperiş. De dragul consortului, am bifat Transfăgărăşan la dus şi Transalpina la întoarcere. Deh, să-şi fericească şi maşina, nu doar pe mine. Îmi mențin părerea: avem o țară superbă, păcat că oamenii nu o merită. Recomand un obiectiv turistic inedit de prin zona Sibiului: Castelul de Lut Valea Zânelor. Nu, zâne nu găsiți (vă spun din experiența mea)..dar găsiți linişte. Serios, se aude doar apa care curge într-un pârâu aflat la vreo 30 de metri de „castelul” care parcă a fost conceput pentru nişte elfi.

În afară de asta..admit cu mâna pe inima că nu am facut nimic. Ieri nici până la magazin nu am ieşit, atât de legumă am fost. În schimb, am reuşit să reduc numărul cărților ce aşteptau cuminți să fie citite.

Aparent..eram mai epuizată decât credeam. Şi aveam nevoie să mă rup total de job. Când eram mică nu înțelegeam de ce mama eşua pe canapea sau prefera să citească ceva atunci când venea de la serviciu. Voiam să fie şi ea ca restul mămicilor, care stateau seară de seară pe banca din fața scării şi ne supravegheau, să nu facem vreo tâmpenie. Acum am înțeles că era efectiv epuizată şi avea nevoie de linişte, dupa o zi haotică. Mult timp am stat supărată pe ea din cauza faptului că nu era o „mămică modernă”, cum înțelegeam eu conceptul la vremea aia. Iartă-mă, mama, că am confundat oboseala cu lipsa de chef.

Acum consider că până şi o zi în care singurul lucru pe care l-ai facut a fost un maraton de seriale e o zi bună, dacă a avut un efect pozitiv asupra ta. Nu mă mai feresc să admit ca uneori nu fac nimic productiv, e perfect în regulă, atâta timp cât eu sunt mai bine. 

Aveam nevoie de asta, pentru a o putea lua de la capăt luni. Şi nu mă simt deloc vinovată. Iar tu, mama, să ştii că acum înțeleg.

Căldură mare, mon cher !

Tocmai am realizat că eu nu sunt pregătită pentru vară. De aspectul fizic nu vorbim, că acu’mă pun să plâng de ciudă, dar nici măcar emoțional? Cândva nu aveam probleme cu temperaturile ce sar de 30 de grade, dar în ultimul timp am ajuns să mă preling efectiv pe trotuar, pentru că uitasem cum e să treci zilnic prin iad. Iar asta e ciudat, având în vedere că ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu temperaturile ridicate, la cât de des sunt trimisă la dracu’..

De când mă știu, mă lăudam cu faptul că sunt imună la căldură și rezist la caniculă. Să fie blestemele de vina sau vârsta? Mi-e frică să caut un răspuns la asta. Majoritatea se refugiază pe la piscină sau la mare, numai ca să nu mai simtă canicula. Ghici ce? Eu NU mă bronzez, eu mă înroșesc și dup-aia mă plâng o săptămâna că nu pot să dorm din cauza că mă ustură pielea. Știți femeile alea bronzate uniform și date cu ulei după care întoarcem capul pe stradă? Eh, eu sunt că un pui de hipopotam, cu picioare grăsuțe și cu mers chinuit. O priveliște mirifică, I know. Să zic și de beach body și de complexele mele de muiere terorizată de cântar? Vara asta nu prea mă văd stând pe vreun șezlong (că în piscina de adulți nu întru, sunt terorizată de apă).

Apropooooo..ați remarcat trendul verii ?! Cum nuuu? PAPUCII CU PUF !!! Imposibil să nu văzut pe cineva pe stradă sau prin mall (loooogic!). Nu știu cum naiba a luat amploare moda asta, da’ eu nu aș avea curajul să merg cu doi porcușori de Guineea în picioare, să mă iertați. Jos pălăria pentru voi ! Și aia cu oleacă de puf pe margine, ce dracului. Pe lângă faptul că efectiv mături pe jos cu pufoseniile, mergi ca și cum ai avea un ușor handicap locomotor, că te chinui să nu îți scape vietatea din picior în timp ce pășești pe podium, pardon…stradă. În calitate de stăpână de motan negru că noaptea, mă simt ușor ofensată de asemănarea bestiei cu papucii ăia vii și cu puf negru. Dacă aș aduna și eu blana care îi cade în decurs de vreo săptămână, strâng cât să îmi fac și eu o pereche de hidoșenii d-alea.

Singura parte bună a verii e că pot să mănânc câtă înghețată am chef . Dar apoi iar mă lovește melancolia când mă urc pe cântar. Oricum ai da-o, nu e bine..intrăm într-un cerc vicios. Ah, adăugăm și faptul că noapte de noapte doarme o chestie blănoasă și pufoasă în sufletul meu? Ai zice că îi e și lui cald..la cât de negru și..bine făcut e. Dar nu, eu tot sclavă și suport comod rămân.

Ca să o dau în și mai multă hatereala..pe la voi pe la birou se ceartă oamenii din cauza aerului condiționat? În orice multinațională cred că există celebra dispută între cei care sunt pro și cei care nu îl tolerează ușor (mai ales la valori sub 20 de grade). Eh, eu fac parte din a doua categorie. A început sezonul certurilor din cauza lui, ca să întru acum în probleme de corporatiști.. O să fie o vară luuuuunga și bipolară. „Hell îs coming”, ca să parafrazez cel mai așteptat serial al verii 😦

If not now, then when?

Am nevoie de timp și pentru mine. Vreau să apăs butonul de pauză, să îmi rezerv timp pentru un pic de introspecție, că n-am mai trecut demult prin sufletul meu și s-a pus praful pe acolo..

Am ajuns să fiu atât de preocupată de ce cred alții despre mine, încât am uitat că cel mai mult contează cum mă văd eu . Și niciodată nu m-am putut lăuda cu o părere prea bună despre mine însămi..am zis că lucrez la asta, dar amânat, am împins limita până la refuz. Și cu ce m-am ales?

Am nevoie să îmi rezerv timp să mă gândesc, să îmi dau seama ce vreau de la mine, apoi ce vreau de la ceilalți. Sportul meu preferat a ajuns să fie fuga de responsabilități (și asta nu te face să te împaci cu ce îți arată cântarul, pe cuvânt). Dacă m-ai întreba dacă sunt fericită, probabil că aș răspunde că nu sunt. Dar problema e că nici măcar nu știu ce îmi lipsește pentru a fi.

Trebuie să îmi dau voie să plâng, dacă asta mă face să mă descarc. Să nu mai îngrămădesc nemulțumire după nemulțumire în sufletul ăla mic și amar..și să risc să explodez la cea mai mică provocare. Să mă uit la seriale de plângăcioase, cu laptopul în brațe și cu pachetul de șervețele lângă mine. Să citesc toate cărțile alea pe care le cumpăr și de care promit că mă apuc azi, mâine, poimâine..

Nu vreau să evadez, să mă izolez sau să fug. Vreau să pot să mă revolt, să iau foc și apoi să mă calmez. Să îmi permit să fiu furtunoasă, bipolară, să mă descarc, să mă răzgândesc…și să nu îmi mai fie teamă de consecințe.

S-ar fi schimbat ceva dacă mi-aș fi acordat timp să meditez și să ezit, în loc să iau decizii pripite și să judec? În fericire oricum nu mai cred, dar poate că ar ajuta să fiu împăcată cu mine însămi. Înainte să vânez tot ce e urât la mine, trebuie să îmi fac timp să găsesc și câte ceva care e frumos. Ar trebui să fie ușor, nu? E atât de ironic faptul că pot ține piept oricui, pot fi o scorpie absolută dacă îmi propun….dar îmi e frică de mine însămi.

Cum obțin timp pentru mine? La ce să renunț? Sau la cine? Probabil la toate îndoielile și complexele alea pe care le car după mine de atâția ani.. Sau la ambiția de a fi de piatră, de neatins, imposibil de emoționat?

Vreau să am timp să fiu și eu om, nu un roboțel ce acționează din reflex și obișnuință. Am nevoie să îmi permi să greșesc, să regret și să sufăr. Perfecționista din mine trebuie să ia o pauză și să accepte că uneori…chiar nu trebuie să fac eu totul.

Am să încetez să ne dovedesc altora ce femeie de neclintit sunt eu. În schimb, voi (re)învăța să fiu..imperfectă.

When the silence is speaking.

Cred că trebuie să îmi setez o alarmă pentru a-mi aminti să mai trec pe aici. Ar putea să sune cam așa „Bianca, iar o iei razna și ai prea multe frustrări în tine. Aruncă acolo câteva fraze și revino-ți dracului.” Hmm..chiar nu ar fi o idee rea, dacă stau să mă gândesc mai bine. Nu m-am autoproclamat niciodată „scriitoare”, doar pentru faptul că mai înșir pe-aici câteva frustrări sau mai scap de niște pietre ce apasă pe suflet.

Că să nu încep din prima cu răutăți și ca să evit să înșir toate lucrurile ce mă fac nefericită (pe principiul, hai să ignorăm elefantul din sufragerie).. mă simt datoare să vorbesc despre ce mi-a adus bun faptul că scriu pe aici de câțiva ani. Mă rog, încerc să ignor comentariile în care sunt acuzată că aș fi o nebună fără viață socială, frustrată, supraponderala ce își trăiește viața în spatele tastaturii…și lista continuă.

În schimb, reușesc să mă descarc. Dacă în viața de zi cu zi m-am obișnuit să adun totul într-o imensă gaură neagră, ce crește zi după zi…pot rămâne pe linia de plutire prin simplul fapt că pot admite chestiile astea în scris. Ca un fel de carte a rușinii, scot la iveală slăbiciune după slăbiciune, mă expun și mă întorc pe toate fețele. Ai mai multe șanse să mă cunoști dacă ai răbdare să citești câteva posturi și să umbli un pic prin arhivă, decât dacă interacționezi direct cu mine.

Nu știu ce gândesc despre mine oamenii care mă cunosc personal după lectura unor posturi scrise atunci când eram on the edge. Nu am avut niciodată curajul să întreb dacă găsesc puncte comune între omul din spatele tastaturii și nebuna veșnic nemulțumită pe care o văd zilnic. În schimb, există oameni care cunosc doar latura asta emotivă, de femeie care e permanent pe marginea prăpastiei. Jur, în realitate sunt la fel de psihopată. Ah, da..și cam obsedată de pisici.

Mi-am făcut și prietene, oameni care s-au regăsit un pic în dramele mele de adolescentă, în perioada aia în care nici eu nu-mi găseam locul nicăieri.

Pe Gabriela am ajuns să o consider sora mea mai mare, genul de om capabil să găsească o soluție pentru orice problemă, veșnic optimist și incapabil să renunțe. Nu apuc să o văd prea des, dar sper că ea știe că îi duc dorul teribil.

Sora mai mică e Ioana, moldoveanca mea far’de accent, care nu știu cum a dat de mine, draga de ea..dar s-au făcut vreo 6 ani de când ne știm. În ultima vreme..tot ziceam că am nevoie de o pauză de la tot. Am făcut bagajul și am plecat în celălalt capăt al țării, în Iași, unde prietena mea dragă ne-a găzduit, ne-a arătat orașul (nu mai fusesem niciodată în Iași) și chiar a gătit (P.S. Mamă, fii mândră de mine, m-a învățat să folosesc un mixer !!!). Mulțumesc pentru că ești un om atât de cald, de blând și de frumos. (Oare de ce mă exprim atât de copilăresc atunci când înșir lucruri frumoase și excelez în a formula răutăți?)

Știți care e problema cu lucrurile alea deranjante pe care le tot eviți și pe care le bagi cu fărașul sub covor? Rămân acolo și când te întorci, te așteaptă răbdătoare, gata pentru o rundă nouă. Poate ar trebui să învăț dracului să îmi înfrunt nemulțumirile, să spun sincer tot ce mă doare și mă termină psihic. Sau aș putea să plec, pur și simplu..în loc să caut zilnic putere să o scot la capăt..și o urmă de motivație.

P.S. Ca niciodată..atașez și niște poze. Ar fi nedrept să nu împărtășesc.