Press the OFF button.

Tot cerşeam pe aici pauze şi evadari, simțind ca sunt cam la limita. Oh, well..tocmai am incheiat prima mea săptămână de concediu. Nu ştiu cum naiba am făcut..dar în ultimii 3 ani nu am simțit nevoia de a lipsi mai mult de 2-3 zile de la birou. Butonul „off” are un scop clar definit: e obligatoriu să te deconectezi din când în când.

Ştiți cum se întâmplă înainte de fiecare concediu..faci zeci de planuri: să dormi, să citeşti zece cărți, să vezi minim 3 sezoane din serialul ăla pe care l-ai lăsat în pom din lipsă de timp, etc, etc. Şi când tragi linie la sfârşitul săptămânii…descoperi că nu ai făcut nici jumătate din tot ce ți-ai propus. De lene..sau pur şi simplu pentru că ai simțit nevoia să fii absolut inutil pentru o vreme, pentru a-ți încărca bateriile.

Am stat câteva zile în Sibiu, m-am îndrăgostit recent de acea zonă a țării, de arhitectură, de straduțele alea ascunse, de casele multicolore şi de „ochişorii” din acoperiş. De dragul consortului, am bifat Transfăgărăşan la dus şi Transalpina la întoarcere. Deh, să-şi fericească şi maşina, nu doar pe mine. Îmi mențin părerea: avem o țară superbă, păcat că oamenii nu o merită. Recomand un obiectiv turistic inedit de prin zona Sibiului: Castelul de Lut Valea Zânelor. Nu, zâne nu găsiți (vă spun din experiența mea)..dar găsiți linişte. Serios, se aude doar apa care curge într-un pârâu aflat la vreo 30 de metri de „castelul” care parcă a fost conceput pentru nişte elfi.

În afară de asta..admit cu mâna pe inima că nu am facut nimic. Ieri nici până la magazin nu am ieşit, atât de legumă am fost. În schimb, am reuşit să reduc numărul cărților ce aşteptau cuminți să fie citite.

Aparent..eram mai epuizată decât credeam. Şi aveam nevoie să mă rup total de job. Când eram mică nu înțelegeam de ce mama eşua pe canapea sau prefera să citească ceva atunci când venea de la serviciu. Voiam să fie şi ea ca restul mămicilor, care stateau seară de seară pe banca din fața scării şi ne supravegheau, să nu facem vreo tâmpenie. Acum am înțeles că era efectiv epuizată şi avea nevoie de linişte, dupa o zi haotică. Mult timp am stat supărată pe ea din cauza faptului că nu era o „mămică modernă”, cum înțelegeam eu conceptul la vremea aia. Iartă-mă, mama, că am confundat oboseala cu lipsa de chef.

Acum consider că până şi o zi în care singurul lucru pe care l-ai facut a fost un maraton de seriale e o zi bună, dacă a avut un efect pozitiv asupra ta. Nu mă mai feresc să admit ca uneori nu fac nimic productiv, e perfect în regulă, atâta timp cât eu sunt mai bine. 

Aveam nevoie de asta, pentru a o putea lua de la capăt luni. Şi nu mă simt deloc vinovată. Iar tu, mama, să ştii că acum înțeleg.

Căldură mare, mon cher !

Tocmai am realizat că eu nu sunt pregătită pentru vară. De aspectul fizic nu vorbim, că acu’mă pun să plâng de ciudă, dar nici măcar emoțional? Cândva nu aveam probleme cu temperaturile ce sar de 30 de grade, dar în ultimul timp am ajuns să mă preling efectiv pe trotuar, pentru că uitasem cum e să treci zilnic prin iad. Iar asta e ciudat, având în vedere că ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu temperaturile ridicate, la cât de des sunt trimisă la dracu’..

De când mă știu, mă lăudam cu faptul că sunt imună la căldură și rezist la caniculă. Să fie blestemele de vina sau vârsta? Mi-e frică să caut un răspuns la asta. Majoritatea se refugiază pe la piscină sau la mare, numai ca să nu mai simtă canicula. Ghici ce? Eu NU mă bronzez, eu mă înroșesc și dup-aia mă plâng o săptămâna că nu pot să dorm din cauza că mă ustură pielea. Știți femeile alea bronzate uniform și date cu ulei după care întoarcem capul pe stradă? Eh, eu sunt că un pui de hipopotam, cu picioare grăsuțe și cu mers chinuit. O priveliște mirifică, I know. Să zic și de beach body și de complexele mele de muiere terorizată de cântar? Vara asta nu prea mă văd stând pe vreun șezlong (că în piscina de adulți nu întru, sunt terorizată de apă).

Apropooooo..ați remarcat trendul verii ?! Cum nuuu? PAPUCII CU PUF !!! Imposibil să nu văzut pe cineva pe stradă sau prin mall (loooogic!). Nu știu cum naiba a luat amploare moda asta, da’ eu nu aș avea curajul să merg cu doi porcușori de Guineea în picioare, să mă iertați. Jos pălăria pentru voi ! Și aia cu oleacă de puf pe margine, ce dracului. Pe lângă faptul că efectiv mături pe jos cu pufoseniile, mergi ca și cum ai avea un ușor handicap locomotor, că te chinui să nu îți scape vietatea din picior în timp ce pășești pe podium, pardon…stradă. În calitate de stăpână de motan negru că noaptea, mă simt ușor ofensată de asemănarea bestiei cu papucii ăia vii și cu puf negru. Dacă aș aduna și eu blana care îi cade în decurs de vreo săptămână, strâng cât să îmi fac și eu o pereche de hidoșenii d-alea.

Singura parte bună a verii e că pot să mănânc câtă înghețată am chef . Dar apoi iar mă lovește melancolia când mă urc pe cântar. Oricum ai da-o, nu e bine..intrăm într-un cerc vicios. Ah, adăugăm și faptul că noapte de noapte doarme o chestie blănoasă și pufoasă în sufletul meu? Ai zice că îi e și lui cald..la cât de negru și..bine făcut e. Dar nu, eu tot sclavă și suport comod rămân.

Ca să o dau în și mai multă hatereala..pe la voi pe la birou se ceartă oamenii din cauza aerului condiționat? În orice multinațională cred că există celebra dispută între cei care sunt pro și cei care nu îl tolerează ușor (mai ales la valori sub 20 de grade). Eh, eu fac parte din a doua categorie. A început sezonul certurilor din cauza lui, ca să întru acum în probleme de corporatiști.. O să fie o vară luuuuunga și bipolară. „Hell îs coming”, ca să parafrazez cel mai așteptat serial al verii 😦

If not now, then when?

Am nevoie de timp și pentru mine. Vreau să apăs butonul de pauză, să îmi rezerv timp pentru un pic de introspecție, că n-am mai trecut demult prin sufletul meu și s-a pus praful pe acolo..

Am ajuns să fiu atât de preocupată de ce cred alții despre mine, încât am uitat că cel mai mult contează cum mă văd eu . Și niciodată nu m-am putut lăuda cu o părere prea bună despre mine însămi..am zis că lucrez la asta, dar amânat, am împins limita până la refuz. Și cu ce m-am ales?

Am nevoie să îmi rezerv timp să mă gândesc, să îmi dau seama ce vreau de la mine, apoi ce vreau de la ceilalți. Sportul meu preferat a ajuns să fie fuga de responsabilități (și asta nu te face să te împaci cu ce îți arată cântarul, pe cuvânt). Dacă m-ai întreba dacă sunt fericită, probabil că aș răspunde că nu sunt. Dar problema e că nici măcar nu știu ce îmi lipsește pentru a fi.

Trebuie să îmi dau voie să plâng, dacă asta mă face să mă descarc. Să nu mai îngrămădesc nemulțumire după nemulțumire în sufletul ăla mic și amar..și să risc să explodez la cea mai mică provocare. Să mă uit la seriale de plângăcioase, cu laptopul în brațe și cu pachetul de șervețele lângă mine. Să citesc toate cărțile alea pe care le cumpăr și de care promit că mă apuc azi, mâine, poimâine..

Nu vreau să evadez, să mă izolez sau să fug. Vreau să pot să mă revolt, să iau foc și apoi să mă calmez. Să îmi permit să fiu furtunoasă, bipolară, să mă descarc, să mă răzgândesc…și să nu îmi mai fie teamă de consecințe.

S-ar fi schimbat ceva dacă mi-aș fi acordat timp să meditez și să ezit, în loc să iau decizii pripite și să judec? În fericire oricum nu mai cred, dar poate că ar ajuta să fiu împăcată cu mine însămi. Înainte să vânez tot ce e urât la mine, trebuie să îmi fac timp să găsesc și câte ceva care e frumos. Ar trebui să fie ușor, nu? E atât de ironic faptul că pot ține piept oricui, pot fi o scorpie absolută dacă îmi propun….dar îmi e frică de mine însămi.

Cum obțin timp pentru mine? La ce să renunț? Sau la cine? Probabil la toate îndoielile și complexele alea pe care le car după mine de atâția ani.. Sau la ambiția de a fi de piatră, de neatins, imposibil de emoționat?

Vreau să am timp să fiu și eu om, nu un roboțel ce acționează din reflex și obișnuință. Am nevoie să îmi permi să greșesc, să regret și să sufăr. Perfecționista din mine trebuie să ia o pauză și să accepte că uneori…chiar nu trebuie să fac eu totul.

Am să încetez să ne dovedesc altora ce femeie de neclintit sunt eu. În schimb, voi (re)învăța să fiu..imperfectă.

When the silence is speaking.

Cred că trebuie să îmi setez o alarmă pentru a-mi aminti să mai trec pe aici. Ar putea să sune cam așa „Bianca, iar o iei razna și ai prea multe frustrări în tine. Aruncă acolo câteva fraze și revino-ți dracului.” Hmm..chiar nu ar fi o idee rea, dacă stau să mă gândesc mai bine. Nu m-am autoproclamat niciodată „scriitoare”, doar pentru faptul că mai înșir pe-aici câteva frustrări sau mai scap de niște pietre ce apasă pe suflet.

Că să nu încep din prima cu răutăți și ca să evit să înșir toate lucrurile ce mă fac nefericită (pe principiul, hai să ignorăm elefantul din sufragerie).. mă simt datoare să vorbesc despre ce mi-a adus bun faptul că scriu pe aici de câțiva ani. Mă rog, încerc să ignor comentariile în care sunt acuzată că aș fi o nebună fără viață socială, frustrată, supraponderala ce își trăiește viața în spatele tastaturii…și lista continuă.

În schimb, reușesc să mă descarc. Dacă în viața de zi cu zi m-am obișnuit să adun totul într-o imensă gaură neagră, ce crește zi după zi…pot rămâne pe linia de plutire prin simplul fapt că pot admite chestiile astea în scris. Ca un fel de carte a rușinii, scot la iveală slăbiciune după slăbiciune, mă expun și mă întorc pe toate fețele. Ai mai multe șanse să mă cunoști dacă ai răbdare să citești câteva posturi și să umbli un pic prin arhivă, decât dacă interacționezi direct cu mine.

Nu știu ce gândesc despre mine oamenii care mă cunosc personal după lectura unor posturi scrise atunci când eram on the edge. Nu am avut niciodată curajul să întreb dacă găsesc puncte comune între omul din spatele tastaturii și nebuna veșnic nemulțumită pe care o văd zilnic. În schimb, există oameni care cunosc doar latura asta emotivă, de femeie care e permanent pe marginea prăpastiei. Jur, în realitate sunt la fel de psihopată. Ah, da..și cam obsedată de pisici.

Mi-am făcut și prietene, oameni care s-au regăsit un pic în dramele mele de adolescentă, în perioada aia în care nici eu nu-mi găseam locul nicăieri.

Pe Gabriela am ajuns să o consider sora mea mai mare, genul de om capabil să găsească o soluție pentru orice problemă, veșnic optimist și incapabil să renunțe. Nu apuc să o văd prea des, dar sper că ea știe că îi duc dorul teribil.

Sora mai mică e Ioana, moldoveanca mea far’de accent, care nu știu cum a dat de mine, draga de ea..dar s-au făcut vreo 6 ani de când ne știm. În ultima vreme..tot ziceam că am nevoie de o pauză de la tot. Am făcut bagajul și am plecat în celălalt capăt al țării, în Iași, unde prietena mea dragă ne-a găzduit, ne-a arătat orașul (nu mai fusesem niciodată în Iași) și chiar a gătit (P.S. Mamă, fii mândră de mine, m-a învățat să folosesc un mixer !!!). Mulțumesc pentru că ești un om atât de cald, de blând și de frumos. (Oare de ce mă exprim atât de copilăresc atunci când înșir lucruri frumoase și excelez în a formula răutăți?)

Știți care e problema cu lucrurile alea deranjante pe care le tot eviți și pe care le bagi cu fărașul sub covor? Rămân acolo și când te întorci, te așteaptă răbdătoare, gata pentru o rundă nouă. Poate ar trebui să învăț dracului să îmi înfrunt nemulțumirile, să spun sincer tot ce mă doare și mă termină psihic. Sau aș putea să plec, pur și simplu..în loc să caut zilnic putere să o scot la capăt..și o urmă de motivație.

P.S. Ca niciodată..atașez și niște poze. Ar fi nedrept să nu împărtășesc.

 

 

 

 

 

Self-Esteem Issues.

Nu, nici azi nu e cu hatereală și nici cu venin. De la un timp..nu mai triăesc atât de intens ura aia față de oameni și nici nu mai răspund din reflex cu un comentariu sarcastic la absolut orice întrebare tâmpită. Mă rog..excepțiile sunt rare, dar măcar am învățat să mă controlez (aproape).

Dacă treci de bariera aia de scorpie egoistă/nesimțită/ușor arogantă și destul de antisocială..descoperi că sunt un om absolut banal și plin de complexe. Și cu un self-esteem mai scăzut decât ai putea crede. Nu glumesc..am niște complexe atâââât de mărunte și atât de cretine, de mă ia groaza până și pe mine. Eu îi previn pe ăștia care tocmai m-au cunoscut că sunt ușor nebună..dar nimeni nu pare să mă creadă. Până la proba contrarie..

Cred că aș ilustra asta cel mai bine cu niște exemple, nu? Oh, well..sunt femeie și cântarul e dușmanul meu tăcut. Mă chinuie gândul că nu am suficient de multă voință pentru a slăbi vreo 3-4 kilograme. Sunt atât de complexată de greutate, încât cu greu mă convingi să port pantaloni scurți sau o bluză fără mâneci. Dacă adăugăm și faptul că am 1,60..obținem rețeta dezastrului.

Dacă vorbim de aspectul fizic..mereu m-am considerat mai mult deșteaptă, decât frumoasă. Și asta cu indulgență. Sunt ce vrei tu, mai puțin tiparul ăla de femeie care arată conform standardelor societății ( aici a ieșit feminista din mine). Port tocuri aproape zilnic, în ideea de a mai câștiga vreo zece centimetri, dar când mă vezi mergând sigură pe mine, te gândești oare că mi-e teamă să nu mă împiedic? Sunt terorizată de ideea de a mă împiedica și de a cădea grațios, în fața a zeci de oameni. Mai ales dacă aducem în discuție și niște trepte..

Am fața rotundă și plinuță că o lună și niște fălcuțe, de zici că sunt copilul ăla bucălat de prin reclame. Da..chiar și la 25 de ani. (Nu, mama..faptul că mă iei de obrăjori cam de când mă știu..nu ajută deloc). Din cauza asta nu concep să fac vreo poză atunci când am părul strâns, în mintea mea mi se pare că evidențiază defectul. Dacă nu mă crezi, dă un search pe Facebook.

Nu sunt tocmai cea mai coordonată persoană și am în permanență vânătăi/răni pentru că sunt incapabilă să aproximez distanțe sau să separ stânga de dreapta într-o secundă. Nici cu vederea nu stau prea bine. Adică..nu văd nici la distanță și nici aproape. Reflexul e să întrebi: de ce nu porți ochelari? E simplu, am traume de prin liceu, de când eram tocilara clasei, care avea și nelipsiții ochelari. Nici acum nu excelez în tentativa de a mă face plăcută de oameni..dar spun cu mâna pe inimă, pe vremea aia era de zece ori mai greu. Naiba știe cum am reușit să îmi depășesc anxietatea și să înlocuiesc timiditatea cu sarcasmul..

Că tot vorbim de traume din copilărie..mă jenează grav faptul că sunt ușor rr-ită și unele cuvinte..nu ies tocmai corect. Te apucă râsul dacă mă auzi pronunțând „burgler alarm”, de exemplu. Știți copilul ăla pe care îl puneați să spună poezia cu Rica? Eh..aia eram eu.

Să încep și chestiile ce țin de personalitate? Era o vreme când mă durea sufletul și boceam că în telenovele atunci când îmi dădeam seama că unii oameni nu mă plac și aveau grijă să îmi și spună asta. Acum am dus-o în extrema cealaltă, cred că mi-am mai vărsat frustrările pe aici. Acum nu mai încasez respingerile atât de greu..am acceptat faptul că e imposibil să îi mulțumești pe toți.

Nu sunt cea mai slabă, cea mai frumoasă, cea mai amabilă sau cea mai deșteaptă persoană pe care o vei întâlni. Am acceptat asta demult. N-o să întorci capul după mine pe stradă și nici nu o să discutăm neapărat despre piesele lui Sartre. Dacă reușești să accepți toate nebuniile pe care le-am înșirat mai sus..ajungi și la partea mea umană. To be continued.

1 MAI..bun?

În caz că va imaginați că tastez stând pe șezlong pe vreo plajă, boemă și ascultând sunetul valurilor…îmi pare rău să vă dezamăgesc. Îmi revin după 8 ore la birou și după o serie de alarme setate la câte 3 minute distanță, să fiu sigură că reușesc să mă ridic din pat. (Acum e momentul ăla în care ai putea să mă acuzi că sunt o corporatista spălată pe creier și obsedată de muncă).

Ăsta e Bucureștiul pe care îl iubesc eu: liniștit, fără trafic și, mai ales, fără mulțimi de oameni. Problema mea cu oamenii nu cred că mai reprezintă vreo noutate..și pe cuvânt că e altă senzație să ajungi la muncă zen și fără alura obișnuită de Grinch.

Apropo de asta..cred că mi-a intrat în reflex să fiu antisocială și constant enervată de oameni. Săptămâna trecută m-am supus unui challenge: m-am străduit o zi întreagă să fiu drăguță cu absolut toți oamenii pe care îi întâlneam și să îmi păstrez calmul, orice s-ar întâmpla. Reacțiile au fost diferite: de la neîncredere până la bănuiala că pregătesc vreo conspirație. Zău așa, nu are voie omul să fie de treabă? Ideea e că la sfârșitul zilei..eram absolut epuizată psihic și cu moralul la pământ. Cine s-ar fi gândit că e atât de epuizat să fii un om drăguț? Ok, poți spune că sunt un om rău, dar măcar nu mă culc seara cu regretul că ar fi trebuit să zic tot ce mă nemulțumește. Cred că e esențial să fii împăcat cu ține însuți înainte de a te strădui să îi mulțumești pe ceilalți.

Poate că sunt haotică, hiperactivă, vorbesc până îți vine să te urci pe pereți, mă plâng des din te miri ce cauză și îi aduc la disperare mai ales pe cei care-mi sunt colegi de birou..dar nu știu dacă pot funcționa altfel. Haosul are sens în lumea mea și nu știu cât m-ar ajuta pe mine dacă aș tăcea și aș aduna frustrări ..până când aș exploda.

Știu că nu sunt definiția întruchipată a unui om bun. N-am fost niciodată, chiar și mama admite. Nu am energia necesară pentru a pretinde că plac pe cineva, dacă eu simt fix contrariul. Și..dacă nu am nimic drăguț de zis, încerc să nu spun nimic. Cred că funcționează și viceversa..prefer să mă ignori, decât să îmi cauți calități pe care eu știu sigur că nu le am. Da, din punctul asta de vedere, poți spune că sunt răutăcioasă. Dar la sfârșitul zilei, atunci când tragi linie și aduni..nu uita că și eu am o fărâmă de umanitate în mine.

B is for Breakdown.

Dacă te aștepți la sarcasm, ironie, ură gratuită sau ceva din seria „ce mă mai enervează azi”…să știi că nu o să urmeze așa ceva. Azi nu mai știu să fiu…eu, în versiunea clasică.

Nu am avut niște săptămâni tocmai ok. Și înclin să cred că nu s-au terminat. Cred că epuizarea psihică se tratează mai greu decât cea fizică. După o săptămâna în care dorm pe apucate îmi revin după 12 ore de somn…după una în care trag de mine să ajung la sfârșitul zilei nu știu cum mi-aș putea reveni.

Singurul lucru bun care a rezultat din furtunile ce m-au prins nepregătită..e faptul că am avut parte de susținere. Știu că zic mereu că sunt antisocială, că evit să interacționez cu oamenii, dar adevărul e că nu pot trăi într-o bulă de plastic. Și, cumva, s-au găsit niște oameni care să mă vrea în viața lor, care să îmi fie prieteni și care să mă tolereze, deși știu că sunt ușor nebună.

Parcă totul e mai suportabil atunci când ai pe cineva de partea ta. Chiar și când vrei să te plângi de toate tâmpeniile care ți se întâmplă, să fie o mână de oameni dispuși să te audă văitându-te. Ei știu când e cazul să te îmbrățișeze și când să îți propună să ieșiți să beți ceva și să te facă să îți înșiri pe masă toate frustrările. Mi-a intrat în reflex să adun în mine nemulțumiri ce stau să dea pe-afară uneori..iar atunci am nevoie doar să mă asculte cineva.

Dacă mă întrebi unde mă văd peste o luna-două..îți spun sincer că nu am habar. Pentru o persoană că mine, OCD-istă prin excelență..asta e definită haosului: să nu am un plan, să nu știu ce vreau și, mai ales, dacă o să fac față vreunei schimbări. Mie îmi ia destul de mult timp să mă adaptez, să reușesc să stabilesc niște legături și să trec de limitele alea pe care mi le-am fixat. Ăștia care mă tolerează și mă iubesc acum, clar m-au detestat la început. Știu că ar trebui să îmi depășesc zonă de confort, să fiu mai deschisă spre nou, dar în majoritatea cazurilor interacțiunile mele cu oamenii sunt foarte..seci.

Nu reușesc să mă fac plăcută din prima, nu plec de acasă veselă ca o floricică și nici nu știu să fac complimente. De câte ori încerc..iese ceva totaaaal nepotrivit (la un moment dat încercam să îi expun prietenei mele cât de mult țin la ea și că apreciez legătura strânsă pe care o avem….și i-am spus că e o „plantă parazit”-nu tocmai cea mai bună comparație, I know)…

Nu știu dacă am nevoie de soluții sau de suport moral..dar îmi place să cred că soluțiile știu să le găsesc și singură. Oricât mi-ar displăcea să admit, de una singură nu mă descurc. Sunt femeie independentă, până când mă apucă plânsul și-am nevoie să mă asculte cineva. Pun atât de multă presiune pe mine însămi, încât nu știu unde să mă opresc și nu realizez când totul devine..prea mult.