Un (alt) articol despre pensionari.

Eu sunt de treabă. Eh, nu mereu şi nu cu oricine..dar dacă nu ne ştim şi nu m-ai deranjat cu nimic..ma port ca zâna din poveşti. Sau ca Wednesday Addams, depinde de tine.

Daaaaar..mai sunt şi zile în care sunt ca o grenadă ce stă să explodeze sau pur şi simplu..mă simt de parcă ar fi trecut un camion peste mine (şi apoi a dat şi în marşarier). Cazul nr.2 se aplică zilei de azi. După câteva zile în care am absentat de la birou..venise momentul ăla în care a trebuit să mă târăsc spre job. Am norocul să am un program destul de flexibil, in ideea ca pot incepe chiar la 11 AM (când majoritatea corporatiştilor au terminat deja a doua pauză de țigară).

Oh, well..am zis că azi merit să stau pe un scaun..mai ales că nesimțitele de picioare nu păreau să ma asculte. Şi mă simțeam aşa paşnică şi sfârşită..n-aş fi rănit o muscă.

Prietenii care îmi ştiu faimoasele frustrări cu babele pe care le „expun” pe Facebook exclamă mereu „Nu ştiu cum le găseşti, zău!”. Sincer? Nici eu. Şi m-aş lipsi bucuroasă de ele.

Revenind la ziua de astazi..karma m-a călcat un pic în picioare şi a decis să îmi testeze nervii. Lângă mine s-a aşezat un cuplu de pensionari. Tipul de lângă mine i-a cedat locul stimabilei, dar nu era ok, că al ei soț rămăsese in picioare.

Şi aşa s-a dezlănțuit iadul: „Asta sigur s-a născut după Revoluție, că doar ăştia mici nu mai ştiu ce e ăla bun simț.” Am tăcut, nu posedam energia de a o trimite finuț în locul ăla din care nu trebuia să plece (a.k.a. la dracu’în praznic).

Dar când a continuat cu „Sigur nu are niciun Dumnezeu. Nu e nimic de capul ei. Dacă făcea ceva, la ora asta trebuia să fie la lucru, nu să se plimbe ca lepra.” (Era 10 şi jumătate.)

Nu vă mai zic continuarea..în varianta necenzurată. Spun doar că e posibil să fi afirmat că ei sunt paraziții şi că datorită „leprelor” ca mine mai are statul bani de pensii şi de gratuități date aiurea. Există o şansă destul de mare să o fi asociat cu „generația de comunişti” care ne trage țara în jos şi care suferă de toate cele doar când e în avantajul lor. Ați văzut voi vreo babă ce se văita de faptul că a stat 12 ore la coadă la moaşte? Eu nu.

La final i-am amintit de articolul ăla ce ne sfătuia să nu le mai cedăm locul peste tot, deoarece îi privăm de puțina activitate fizică de care mai au parte. Pentru că sunt un om bun şi îmi pasă, da?

Aştept cu drag şi chiar insist să îmi împărtăşiți poveştile voastre (absurde) cu şi despre bătrânei răutăcioşi. Măcar să nu mă mai simt atât de ghinionistă.

Grey’s Anatomy: my kind of drama.

Dacă vine weekend-ul și mă găsești înfășurată în vreo 3 pături, cu șervețele lângă mine în pat și cu ochii roșii, nu am pățit nimic. E doar momentul ăla al săptămânii în care mă uit la Grey’s Anatomy. Mi se întinde machiajul, îmi curge rimelul și mi se umflă fața de la atâta plâns. La fiecare episod. Fără excepție. Același om care adoră romanele polițiste, thrillerele și tot ce implică mister și crime..se topește la o telenovelă. Să admitem că asta e.

Tocmai a început sezonul 14 (yep, ai citit bine). Îl urmăresc de când eram prin liceu și eram oleacă mai sensibilă și mai plângăcioasă. Mă rog, a doua parte e încă valabilă, având în vedere că încă bocesc în hohote la fiecare episod.
Nici măcar mama nu se mai uită la el, spune că i se pare prea siropos. Da, mama, care a citit zeci de cărți de Sandra Brown la viață ei…zice că e SIROPOS. Ce pot face? E plăcerea mea vinovată. E ca în Game of Thrones, mor toți la un moment dat. Și fix cum mă “atasez” de un personaj..se întâmplă ceva. Tipa care regizează serialul, Shonda Rhimes, e minunată. Mi-am luat mai multe șocuri emoționale din cauza serialului asta decât îmi iau atunci când gătesc, sare uleiul și nu știu ce să fac. (De fapt, știți ce fac? Mă panichez și împietresc acolo..și mă vait când începe să usture.)

Nu mă emoționează clipurile cu bebeluși sau nunțile. Serios, mă lasă rece. Eh, dar pune-mă în fața laptopului și lasă-mă să mă uit la o scenă dintr-aia în care cineva e pe masă de operație și se întâmplă vreo dramă. Atunci încep să îți bocesc de parcă viața lor e în mâinile mele și eu nu pot să fac nimic.

Ce The Notebook? Tres metros sobre el cielo? A walk to remember? Astea-s din trecut, din adolescența mea. Nu mă mai impresionează poveștile de dragoste ce sfârșesc prost. Am trăit câteva pe pielea mea și cred că am căpătat un fel de imunitate. Da, știu..niciodată nu devii imun la chestii de genul. Încercam și eu să îmi spăl rușinea de plângăcioasă..

Cel mai dubios e atunci când nu apuc să văd vreo 2-3 săptămâni și mă pun într-o seară să recuperez. După ore întregi de suspinat..mă culc. Și a două zi mă duc la birou cu niște cearcăne imense, de zici că n-am dormit de o săptămână sau am zăcut din cauza unei gripe nimicitoare.

Ce pot spune? Cu toții avem punctele noastre sensibile. Al meu apare o dată pe săptămână și îmi face bucăți armura aia de femeie dură, eficientă și imposibil de dărâmat. Voi aveți vreo plăcere vinovată? Nu de altceva..dar eu ce mă fac dacă decid ăștia să pună punct serialului?!

Closure.

M-am gândit vreo jumătate de oră cum să încep..am scris și am șters de atâtea ori, încât am pierdut numărul.
Niciodată nu îmi găsesc cuvintele atunci când e vorba să scriu ceva despre mine. E rușinos să admit că am o pasă proastă și că nu excelez în a o depăși. Nu am să mă apuc acum să citesc despre “the five stages of grief” și nici să mă redescopăr pe mine însămi. Știu deja ce e acolo, înăuntru..și nu mă încântă gândul de a trece prin haos.

Replicile mele sarcastice? Nu ajută. Nici impulsul ăla de a pleca departe. Am învățat demult că problemele nu dispar dacă fugi și le lași acolo. Te așteaptă cuminți și răbdătoare, își fac și o cafea între timp. Și când sosești, cumva mai vesel și mai refăcut, te îmbrățișează cu drag și dor. Iar tu o iei de la capăt.

Nu am nevoie de ajutor, nici de vreun umăr pe care să plâng. Doar de timp să mă adun și de ceva spațiu. Don’t get me wrong..apreciez grija, mesajele, cafeaua oferită pentru că toată lumea știe că e băutura magică ce mă “îmblânzește”. Sunt bipolară, știu. Azi răstorn munții și debordez de energie, mâine cad și rămân acolo mult și bine.

Nu vreau nici compătimire, o să trec peste tot, îmi e cunoscută noțiunea de “dezastru”. Nu mai pot fi ipocrită să pretind acum că e totul cum trebuie. Nu e. Nici eu nu sunt cum trebuie. Tu, care citești chestia asta..poate mă vezi zilnic, o data pe luna sau naiba știe. Dar eu trebuie să trăiesc constant cu mine însămi. Și ghici ce? Nu sunt o companie plăcută.

În ceea ce îi privește pe oameni..principiul e simplu. Cine te dezamăgește, o poate face și după șase ani. Sau doar am ajuns eu în punctul în care efectiv gândesc pe termen lung și nu mai am timp de pierdut. Who knows? Știu doar că nu mai pot. Nu așa. Nu așteptând următoarea furtună. E alegerea mea și mi-o asum.

Nu cred în tutoriale, în “how to..” și nici în sfaturile pe care le dau altora. Pentru că oricât de mult te ajută pe ține, la mine nu funcționează nimic. Oamenii nu se schimbă. O să treacă și furtuna asta. Știu sigur, am trecut prin câteva.

Despre eroi.

Mâine e ziua ta, mama. Și iarăși nu apuc să te strâng în brațe și să îți spun cât te iubesc și te admir. Și tot ar fi puțin, față de muntele de dragoste pe care îl ai în inima mea.

Îți datorez tot ce e bun și uman în sufletul meu. Tot ce știu și ce simt am învățat de la tine, om minunat. Și parcă tot nu e de ajuns, aș vrea să semăn mai mult cu tine. Să fiu mai răbdătoare, mai calmă și mai blândă. Să iert mai mult și să urăsc mai puțin.

Îmi pare rău pentru că nu iau mereu cele mai bune decizii. Și pentru că nu apuc să te văd mai des, deși inima mea e mereu acolo, cu tine. Dacă eram în locul tău, m-aș fi ciufulit pentru fiecare „de-abia aștept să plec de acasă și să scap de voi” pe care ți-l aruncam în față, drept amenințare, în anii aia în care habar nu aveam ce înseamnă maturitatea și responsabilitățile. Chiar și așa, m-ai lăsat să mă prind singură că oamenii-s răi, iar eu nu-s invincibilă, așa cum mă credeam înainte să mă pună realitatea la pământ.

Adult fiind, nu pot să îmi port de grijă așa cum o faci tu. Știi exact când nu apuc să mănânc sau să dorm. Dar tu, mama? Dormi nopțile sau te gândești cum să îi împaci pe toți, cum să o scoți la capăt cu cheltuielile și cum să faci să mai reziști? Nu te-ai plâns niciodată de cât de greu e serviciul, dar eu îți spun mereu cât de obosită sunt. Acum realizez cât de egoistă sunt.

Îmi pare rău, mama. Îmi pare rău pentru dățile în care ți-am respins grija și am considerat că știu eu mai bine. Iartă-mă pentru fiecare apel respins, crezând că ce făceam atunci era mai important decât să mă auzi și să te liniștești știind că sunt bine. Iartă-mă pentru că promiteam că te sun și uitam să o fac, prinsă în niște nimicuri..

Sper că ești mândră de mine, într-o anumită măsură. Îți dedic ție fiecare realizare, fie ea mică sau mare, din viața mea. Îmi amintesc că atunci când eram copil, mă scoteai în oraș și îmi cumpărai cărți pentru fiecare „Foarte Bine” pe care îl primeam. Și ghici cine nu mai are unde să își pună cărțile acum? M-ai învățat să iubesc lectura, refugiul meu. Acum îți cumpăr eu cărți, mamă. Din păcate, acum nu mai ai timp să le deschizi..

Aș vrea să fug iar la tine atunci când oamenii mă calcă în picioare, să am curajul să plâng până rămân fără lacrimi și să mă încurajezi, cum ai făcut-o mereu. Aș vrea să pot să îți spun tot ce mă doare, gândurile ce mă macină înainte să adorm și să îți arăt cum pierd câte o bucățică din mine. Dar acum sunt și eu adult și mă gândesc cât te-ar durea să știi că realitatea îți lovește copilul.

Acasă nu mai e un loc. Acasă ești tu, mom. Întotdeauna. Îți doresc să fii sănătoasă și să rămâi aici, cu mine. Să împărțim fiecare realizare și să depășim fiecare eșec. Tu mi-ai dat mereu tot ce ai avut mai bun. Acum e rândul meu. Până la capătul lumii și înapoi voi lupta să te știu bine, sănătoasă și fericită.

Eroii sunt reali. Tu mi-ai arătat asta. Te iubesc, mama. La mulți ani !

(Da, douăzeci și cinci de ani împlinești, așa cum îți place ție să spui. La mulți ani sănătoși și plini de bucurii.)

„Eu nu sun să comand mâncare”.

Pe mine mă știți: sunt aia mică și care comentează la orice. Dacă am ceva de zis, spun direct și nu mă obosesc să îmi „cosmetizez” replicile. Haterita pe alocuri, sarcastică în nouă cazuri din zece..completați voi (help?!).Oh well, situația se schimbă drastic din când în când. Primul caz pe care țin să îl menționez e acela în care sunt la birou și se aude întrebarea aia care mă face să vreau să intru sub birou sau să fug să mă închid în baie: „Ce mâncăm și noi?”..iar continuarea mă face să tremur de-a binelea: „Cine sună să dea comanda?”. Eh, aici se oprește tupeul meu.

Iulia a ținut să sublinieze aici acest moment rușinos. NU, (încă) nu am linșat-o. Nu de alta..dar apoi rămân pe veci flămândă. Și îmi cunosc interesele (haha, la asta nu te așteptai!).

Eu nu pot, efectiv nu pot să formez un număr necunoscut și să le zic altceva în afară de „Mi-e foame, adu-mi mâncare”. Cu atât mai puțin să iau decizii și pentru alții. Și dacă aud un „Eu vreau sos salsa, nu usturoi..” deja îmi vine să le torn sosul în cap.

Fac ore suplimentare, mă bag la cel mai greu raport (Girls, știu că citiți, nu luați și voi ad litteram afirmația asta..e o metaforă), dar nu sun să comând mâncare. Aici se oprește productivitatea mea. Dacă aș ști să gătesc, v-aș aduce mâncare de acasă, numai să scap de privirile alea acuzatoare.

În altă ordine de idei, sper că voi putea apela la bunătatea lor și de acum încolo. Nu de alta..da’eu încep să plâng sau devin (și mai) nesuferită atunci când mi-e prea foame și nu cred că sunt pregătiți din punct de vedere emoțional să îmi înfrunte demonii. Când e vorba de mâncare..devin cel mai neajutorat copil și diva din mine pleacă la plimbare.

Dacă tot știu că mă pot baza pe voi când vine vorba de mâncare, țin să menționez că nici la taxi nu sun și nici să fac rezervare pe undeva. Vreun suflet nobil pe aici?

Rezumat.

Astăzi: Douazeci și trei august. S-a dus și vara asta. Și tot grasă și nebronzata am rămas.. De dimineață mă chinuie o durere de cap enervantă, care m-ar face să mă dau bucuroasă cu fruntea de vreun zid, dacă asta ar însemna să treacă.. Ori e cazul să las mofturile și să (re)încep să îmi port ochelarii..ori tot ce mă macină pe interior a ajuns să îmi chinuie și mintea..și-așa făcută vraiște.

Sunt recunoscătoare pentru: bestia aia arogantă, care mă trezește în fiecare noapte la 4-5 dimineața, doar pentru că are chef să fie hrănit și băgat în seamă. Și pentru că mai am puterea să nu o iau razna complet. M-aș pupa singură în fiecare dimineață, când găsesc undeva puterea să mă dau jos din pat.

Mă gândesc: că ar trebui să îmi cunosc limitele și să nu mai fac tot posibilul să trag de mine. Mă mai gândesc și la faptul că uneori nu pot face eu totul, nu pot să îi fac pe alții să rămână, dacă vor să plece. E că zicala aia cu dragostea..că nu se poate cu de-a sila. Mă macină și gândul că m-am schimbat. Parcă sunt mai crizată, mai deprimată și mai nefericită. Ce e și mai trist e că nu știu cum să ies din starea asta.

Sper: sa reușesc să regăsesc linia de plutire. Și puterea să accept că oamenii renunță, se satură și pleacă. Iar eu nu pot face nimic să schimb asta. Așa mi-ar plăcea să găsesc soluții repede, fără să mă frământ zile și nopți în șir și să accept că uneori ..pur și simplu nu sunt suficient de bună. Sau de puternică. Ok, poate sunt deprimată. Nu sunt nici primul, nici ultimul om care se confruntă cu așa ceva. Însă e obligatoriu să fac ceva să trec peste.

Îmi doresc: să învăț să fiu mai disciplinată. Să nu mai uit să mănânc, să dorm sau să îmi fac timp pentru mine. De asemenea..trebuie să învăț să iert. Întâi pe ei, apoi pe mine însămi. Am renunțat să mă gândesc la viitor, la ce o să fac peste o luna, peste un an..

Vreau: sa dorm și să citesc mai mult. Trebuie să învăț să mă controlez, să nu mă mai laș dărâmată și poate să spun tot ce am de zis. Am ajuns să fac exerciții dintr-alea cu „inspiră/expiră” înainte să iau cuvântul  si să aleg mereu diplomația, în locul sincerității. Ma gândesc că sufletul meu e că un dulap în care tot îndeși lucruri. La un moment dat..ușile alea se vor deschide și cam tot ce am strâns acolo se va revărsă pe podea.

În casă: e liniște. Lenevesc în pat, cu laptopul pe un picior și cu bestia pe celălalt. Dacă stau să mă gândesc..asta fac în fiecare zi: mă arunc în pat, pentru că efectiv nu mai pot funcționa.

Săptămâna care a trecut: nu mai știu exact nici ce am făcut ieri. Săptămâna trecută e cumva..în ceată. Zilele mele sunt de două tipuri: alea în care mă îmbrac frumos, mă duc la birou și încerc să fiu un adult funcțional…și alea în care aleg să nu fac nimic și să mă izolez de orice ființă umană.

Ieri: Cum spuneam..știu doar vag. Am avut aceeași durere de cap care m-a redus la stadiul de legumă.

Concluzii?

Parcă mă trădează cuvintele. Mă gândesc tot mai des că totul ține de alegeri. Și de cât de mult îți dorești să schimbi tu ceva la tine, înainte să le ceri asta altora.

Probabil o să ajung IAR în punctul ăla în care va trebui să port ochelari toaaaată ziua (de când mă știu..am evitat să îi port pe stradă, simțeam că o mă împiedic de borduri și o să cad în mijlocul străzii..). So much joy (not). Mică, grasă și ușor chioara. Femeie mișto, ce pot spune..

Blestemul detergentului.

Cui nu îi place să stea prin magazine? Mă rog..acum mă adresez femeilor, noi suntem alea care ne uităm la fusta AIA neagră că la Sfântul Graal, deși e probabil să mai avem vreo 3 identice prin dulap.

Acum urmează partea în care mărturisesc a dirty little secret: în fiecare zi dintr-aia în care muncesc la foc automat și mă întreb cum dracu’mai pot fi un adult funcțional..mă consolez cu ideea că atunci când ies de la birou mă duc să îmi cumpăr ceva. Orice, cât de mic..să știu că m-am premiat pentru faptul că am rezistat. Ce psiholog? Sinsay e raiul meu, parol.

În egală măsură..detest să merg să cumpăr chestii pentru acasă. Atunci când mă apropii de ACELE raioane ale hipermarketului, simt că am făcut degeaba vreo 18 ani de școală, că tot mă emoționez când trebuie să aleg un detergent sau balsam de rufe. Să nu uităm că am avut acel experiment nereușit..în care toate tricourile albe (și ale mele și ale lui) au devenit un roz pal superb. Încă se uită strâmb la mine când își aduce aminte..

Serios acum? De unde se presupune că ar trebui să știu de care am nevoie? Hai să luăm detergentul de rufe: pudră, lichid, capsule, cu efect de albire, cu nu știu ce balsam în el. Really? De curând găsisem o ofertă la un detergent lichid și am zis să renunț la capsula aia pe care o aruncam în cuvă și scăpam în 2 secunde. Nuuu, frate. Ăsta avea un dop de dozare pe care ei ziceau că îl bagi ÎN mașină și îl lași acolo. Deh, mie mi-a dat cu virgulă și am apelat la doamna care ar fi trebuit să mă bată oleacă și să mă țină mai mult pe lângă ea cât încă eram acasă. Degeaba. M-am uitat la tutoriale pe YouTube care îți explicau cum să îl folosești și tot nu eram convinsă (Da, există…pentru tute d-astea ca mine).

Am zis să cer mai multe păreri și am lansat bomba a doua zi când am ajuns la birou. Am fost băgată în ceață, pentru că părerile erau împărțite: cineva punea detergentul lichid în compartimentul de sus, altcineva m-a sfătuit să pun cu tot cu capacul de dozare (ce naiba poate să se întâmple?!). Și așa a ieșit o maaare polemica. Până la urmă..mi-am făcut curaj și am făcut ca tanti aia din tutorial. Momentan sunt safe, nu am stricat nimic.

Apoi e problema cu balsamul. De unde să știu eu din care vreau? Și Vanish? Gold, Oxi Action sau Oxi Action Crystal White? Care e faza cu varietatea astea de produse? Nu toți detergenții de vase fac FIX aceeași chestie? Și chestia aia cu care speli pe jos? Mi-a luat vreo 20 de minute să mă decid cu ce să spăl pe jos. Citeam că proasta etichetele, le comparam și tot nu eram în stare să aleg. Până la urmă l-am luat pe ăla roz, că îmi plăcea culoarea, nu de altceva.

Știați că există soluții diferite pentru curățarea chiuvetei din baie și pentru curățarea celei din bucătărie. De ce? Care e diferența, pe bune? E pură tortură pentru mine să aleg așa ceva. Dacă îndrăznesc să întreb vreo doamnă..se uită la mine de parcă acum aș fi picat din junglă și încerc să mă prind cum e cu civilizația..

Help? Vreun training, vreo prezentare Power Point pentru corporatista din mine? Maica-mea a renunțat să mă educe de când am dat rateu cu ciorba? Sau să fi fost clătitele..?