B is for Breakdown.

Dacă te aștepți la sarcasm, ironie, ură gratuită sau ceva din seria „ce mă mai enervează azi”…să știi că nu o să urmeze așa ceva. Azi nu mai știu să fiu…eu, în versiunea clasică.

Nu am avut niște săptămâni tocmai ok. Și înclin să cred că nu s-au terminat. Cred că epuizarea psihică se tratează mai greu decât cea fizică. După o săptămâna în care dorm pe apucate îmi revin după 12 ore de somn…după una în care trag de mine să ajung la sfârșitul zilei nu știu cum mi-aș putea reveni.

Singurul lucru bun care a rezultat din furtunile ce m-au prins nepregătită..e faptul că am avut parte de susținere. Știu că zic mereu că sunt antisocială, că evit să interacționez cu oamenii, dar adevărul e că nu pot trăi într-o bulă de plastic. Și, cumva, s-au găsit niște oameni care să mă vrea în viața lor, care să îmi fie prieteni și care să mă tolereze, deși știu că sunt ușor nebună.

Parcă totul e mai suportabil atunci când ai pe cineva de partea ta. Chiar și când vrei să te plângi de toate tâmpeniile care ți se întâmplă, să fie o mână de oameni dispuși să te audă văitându-te. Ei știu când e cazul să te îmbrățișeze și când să îți propună să ieșiți să beți ceva și să te facă să îți înșiri pe masă toate frustrările. Mi-a intrat în reflex să adun în mine nemulțumiri ce stau să dea pe-afară uneori..iar atunci am nevoie doar să mă asculte cineva.

Dacă mă întrebi unde mă văd peste o luna-două..îți spun sincer că nu am habar. Pentru o persoană că mine, OCD-istă prin excelență..asta e definită haosului: să nu am un plan, să nu știu ce vreau și, mai ales, dacă o să fac față vreunei schimbări. Mie îmi ia destul de mult timp să mă adaptez, să reușesc să stabilesc niște legături și să trec de limitele alea pe care mi le-am fixat. Ăștia care mă tolerează și mă iubesc acum, clar m-au detestat la început. Știu că ar trebui să îmi depășesc zonă de confort, să fiu mai deschisă spre nou, dar în majoritatea cazurilor interacțiunile mele cu oamenii sunt foarte..seci.

Nu reușesc să mă fac plăcută din prima, nu plec de acasă veselă ca o floricică și nici nu știu să fac complimente. De câte ori încerc..iese ceva totaaaal nepotrivit (la un moment dat încercam să îi expun prietenei mele cât de mult țin la ea și că apreciez legătura strânsă pe care o avem….și i-am spus că e o „plantă parazit”-nu tocmai cea mai bună comparație, I know)…

Nu știu dacă am nevoie de soluții sau de suport moral..dar îmi place să cred că soluțiile știu să le găsesc și singură. Oricât mi-ar displăcea să admit, de una singură nu mă descurc. Sunt femeie independentă, până când mă apucă plânsul și-am nevoie să mă asculte cineva. Pun atât de multă presiune pe mine însămi, încât nu știu unde să mă opresc și nu realizez când totul devine..prea mult.

Ghinionul poarta intotdeauna baston si are carucior de cumparaturi.

Încep să cred că sunt urmărită de un blestem…sau doar am supărat astrele cu ceva grav. Probabil că cineva are o păpușă voodoo cu numele meu pe ea și se roagă în fiecare seară să îmi luxez glezna pe scări sau măcar să vărs pe mine o cană cu cafea fierbinte.

Sunt un magnet biped pentru babuțe isterice. Nu, nu glumesc. Mă rog..și faptul că stau în Drumul Taberei ar fi un factor important. Doar vecinele mele se laudă că stau aici încă de pe vremea când în locul blocurilor erau pășuni pentru animale sau ale voastre încă nu s-au senilizat? Speram că nu voi mai avea ce povesti despre ele, dar mă surprind pe zi ce trece. Nu știu de ce naiba au mai montat camere la fiecare etaj, că astea oricum știu tot ce mișcă pe o rază de 1 kilometru.

Nu știu dacă voi ați fost treziți la 7 dimineața de urletele pensionarei care era nemulțumită de modul în care spăla pe jos doamna care făcea curățenie la etaj. A ieșit în halat, i-a luat mopul din mână și i-a arătat ea cum se face: de la stânga spre dreapta, nu în zig-zag. Am închis ușa și nu am îndrăznit nici măcar să fac scandal pentru că mă trezise..

În altă ordine de idei, am avut noroc de un weekend însorit și, ca orice corporatistă devotată, am simțit nevoia să fiu rebelă și să mai văd și eu cum arată cerul ăla real, nu doar cel pe care îl văd reflectat în monitor. Recomand din toată inima parcul de lângă Palatul Mogoșoaia, pentru în zilele în care chiar ai nevoie să te detașezi de tot (și să faci câteva poze drăguțe, fie vorba între noi).

Ca să nu sar de la un subiect la altul, voi ați văzut bunicuțele care populează parcurile? Hmm..asta e o întrebare retorică, de fapt. Nu ai șanse să găsești o bancă liberă atunci când efectiv simți că te prăbușești, pentru că sunt toate populate de turme de babuțe ieșite să socializeze (și să te judece, că vin la pachet). Cele din zonă mea sunt ceva mai pudice, dar ați trecut vreodată vara prin parcul Tineretului? Acum câțiva ani am avut un șoc..văzând femei trecute de 60 de ani făcând plajă topless pe dealurile din parc..cu burtică la soare, că altfel nu se bronzează uniform. Cu păturică, ulei de plajă, revistă și tot tacâmul. Nu am văzut nici măcar o fată de vârsta mea cu atât de mult curaj, pe cuvânt.

Nu sunt tocmai puritană, dar dacă mergeam eu fără tricou pe stradă, ar fi fost un gest obscen, nu? Egalitate, dom’ne. Tot astea sunt alea care se uită urât la mine dacă am tupeul să am prea mulți nasturi desfăcuți la cămașă. Nu mă înțelegeți greșit, fiecare are libertatea să se expună cât de mult dorește. Problemă mea e că tot ele îmi spun că sunt păcătoasă din cauza că sunt despletita și despuiată (true story) pentru că lungimea fuștei nu respectă normele de bună purtare.

După părerea lor, Java e „limba diavolului” și orice conversație purtată lângă ele e o sfidare la adresa cărții de rugăciuni pe care o poartă mereu cu ele prin autobuze (și asta e true story). Poate sunt eu de modă veche, dar nu în numărul de pagini citite din ea stă umanitatea, ci în ceea ce faci TU după ce o lași din mână.

Mă gândesc serios să țin un jurnal, „Întâmplări din Drumul Taberei” și să îl fac public de-abia după ce mă mut de aici. Că altfel mă aleg cu și mai multe păpuși voodoo. Dar stați..oare faptul că am o pisică neagră m-ar putea ține departe de blesteme sau asta mă face să par automat vrăjitoare?! Toată iarna au hibernat, dar parcă acum au revenit cu forțe proaspete. Doamne, da-mi răbdare și un vocabular ceva mai prietenos..

Pluviophile.

Nu știu cum sunteți voi, dar pe cât de mult urăsc ploaia într-o zi din timpul săptămânii, atât de mult iubesc duminicile ploioase. Știți voi, alea în care nu faceți nimic și nici măcar nu va simțiți vinovați?!

Apropo de asta, eu sunt persoana aia care e veșnic fără umbrelă (oricine poate confirma asta) și îmi vine să plâng la unison cu stropii de ploaie atunci când mă uit pe fereastră și văd că toarnă cu găleata. De curând mi-am cumpărat PRIMA mea umbrelă !!! Prima…în 25 de ani. Pe restul le căpătam de la mama, care știa ce copil incapabil a crescut sau de la vreo prietenă cu inima mare. Glumesc mom, știi că sunt deșteaptă, până când îmi pui un tel și un castron în brațe 🙂

Uitasem cum e să nu faci absolut nimic o zi întreagă, să vezi 5-6 episoade dintr-un serial, să iei prânzul în pat și să nu fii nevoit să ieși din casă. Rectific, am făcut clătite (pe care tot în pat le-am mâncat, #ripdiet). Oare caloriile consumate duminica se iau în calcul? Că nu prea ar fi corect.. Aveam nevoie să iau o pauză, să dorm minim 12 ore și să scap de rutina acasă-birou. Sentimentul pe care îl ai atunci când eșuezi în pat o zi întreagă alături de motanul tău obez e..neprețuit. Dacă stau bine să mă gândesc, probabil că e vina lui că am devenit așa leneșă.

Dacă mă știi personal, ai o idee destul de clară cu privire la cât de haotică și agitată sunt. Oh well, asta e ziua mea de repaus, aia în care îmi încarc bateriile pentru a putea fi haotică încă o săptămâna 😀 Pare greu de crezut, dar pot fi tăcută ore în șir (insert „hahaha” here), captivată de vreun serial sau străduindu-mă să termin o carte care mă ține cu sufletul la gură ..

Azi nu îmi pasă cum va fi săptămâna următoare. Sau cât de mult voi apuca să dorm, câți neuroni îmi vor deceda și așa mai departe. Probabil iar voi dori să împing câțiva oameni pe scări. Sau măcar să îi văd cum se împiedică. Nu e nimic ce nu poate fi rezolvat cu un pahar de vin. Sau cu o sticlă.

Mirror, mirror on the wall…who is the laziest of them all?

Dacă ești unul dintre acei oameni care poate mânca orice/oricât fără să se îngrașe…poți fi sigur că te urăsc în secret. Mă rog, acum nu mai e secret. Dar data viitoare când ieșim în oraș și mănânci trei feluri de mâncare și desert fără să ai remușcări..nu da vina doar pe karma atunci când te îneci.

Am mai spus și repet: îmi place să mănânc. Problema e alta. Nu mănânc doar atunci când mi-e foame, ci și atunci când mă plictisesc sau atunci când mă gândesc eu că nu am luat o gustare de vreo oră. Car întotdeauna în geantă pachețele de biscuiți, mini ciocolățele sau prăjiturele. Și când stai vreo 8 ore la birou..astea sunt fix bombe calorice. La dracu’..măcar dacă s-ar depune unde trebuie (if you know what I mean), dar nuuu..se duc direct pe șolduri și pe abdomen.

Am avut un șoc acum câteva zile atunci când m-a întrebat cineva dacă sunt însărcinată. Admit, mâncasem destul de mult și nici fustă nu mă avantaja, dar la naiba..CHIAR AȘA?!

Așa că simt nevoia să iau măsuri, adică să mănânc doar când mi-e foame, nu și când mă uit la seriale și mă plictisesc. Am ajuns să descarc aplicația care te hărțuiește cu notificări și îți amintește să bei apă. De luni de zile eu trăiesc doar cu cafea. Mă rog, și vin. Dar ăla nu conține calorii și nu se depune pe abdomen, se duce direct la inimă.

Mă doare sufletul (la propriu) când trec pe lângă KFC sau MC, înghit în sec atunci când văd gogoși glazurate sau burgeri. Ziceam mai demult că o lume în care nu ar există KFC ar fi o lume tristă. Reformulez: și mai trist e să te străduiești să te abții de la o porție de crispy strips. Asta e cu adevărat heartbreaking, nu faptul că nu-ți răspunde ție Gigel la mesaje.

Food=Happiness. Până și pisoiul meu poate să îți confirme asta. Atunci când ajung acasă îl apucă isteria..nu neapărat pentru că se bucură să mă vadă, ci pentru că știe că primește mâncare. See? El e fericit atunci când capătă mâncare, eu nu am privlegiul asta. Nu se trezește nimeni să mă hrănească la ora 6, așa cum fac eu pentru bestie.

În mine zace o lene profundă..care mă împinge să iau liftul de la parter până la etajul 1. Yep, atât de rău sunt. Acum se încălzește afară, nu mă mai pot eschivă cu scuză „e prea frig afară” atunci când mi se propune să ies la alergat. God, și de-aș învăța să merg ca lumea pe bicicletă. Adică, nu mă înțelegeți greșit. Știu să merg..doar că mă sperie ideea de a călca un cățel/copil/băbuță. Mai e variantă cu mersul la sală, dar la cât de haotică mă știu, trebuie să fiu împinsă de la spate de cineva mai organizat. Altfel sfârșesc în pat, cu laptopul în brațe..

Nici nu cred în diete minune, creme, pastile..care te fac să arăți ca tipele photoshopate de prin reviste. Presupun că ajută, dar dacă te duci să ceri un Big Mac și o Cola Light, iar acasă te dai cu crema ta minune, să știi că burgerul tot se depune.

Long story short…ar fi cazul să fac ceva mișcare și să las dracului lenea, ciocolata și burgerii. De vin nu mă las, că e hrană pentru suflet și inimă, nu sursă de calorii. Nici de cafea, că e singura mea șansă de a deveni umană și inofensivă pentru 24 de ore.

Echilibru.

A trecut mai mult de o lună de când n-am mai trecut pe aici, știu. Nu pot spune că mă da talentul afară din casă și nici nu știu cât mă mai ajută „terapia prin scris”. Practic, de asta am început să scriu.

Nu mai ține cu terapia. Am căpătat prostul obicei de a spune (prea) direct tot ce gândesc. Nu mai concep să pierd timpul cu diplomație și dulcegării (finuță că o cărămidă ce trece printr-un geam). Nu dau pe-afară de zâmbete și complimente. Dacă nu te plac, sigur ai să îți dai seama de asta. Valabil și în cazul opus.

Uneori am impresia că sunt bipolară. Sau tripolară. Pot fi ca o tornadă: zgomotoasă, haotică și irascibila. Alteori vreau doar să fiu departe de tot, după o zi în care nici cel mai bun vin sau cea mai captivantă carte nu mă pot face să revin pe linia de plutire. Am picat în capcana rutinei, trag de mine 5 zile numai ca să ajung la weekend..de care oricum nu apuc să mă bucur niciodată pe deplin.

Știți întrebarea aia pe care ți-o mai pun la interviuri? „Unde te vezi peste 5 ani?” Am făcut un exercițiu de imaginație și…nu am nici cea mai mică idee ce ar trebui să fac. Să mă mărit și să fac un copil? Ăsta ar fi traseul normal? Sau să devin o femeie dintr-aia carieristă?

Nu, azi nu știu să fiu sarcastică și/sau amuzantă. Așa pățesc mereu după o perioadă în care refuz să îmi accept condiția de ființă emotivă și sensibilă, pe alocuri. Dacă mărturisesc faptul că plâng la absolut FIECARE episod din Grey’s Anatomy, mi se duce de tot imaginea de femeie independentă? Atunci când sunt singură acasă..am obiceiul de a vorbi cu motanul, sperând că înțelege ceva din ce zic. Bineînțeles că e total indiferent la tot ce spun eu, alege să mă ignore, deși e capabil să priceapă faptul că îl strig pe nume (really, orice stăpân de pisică poate confirma: cats are jerks).

Am pierdut înțelesul noțiunii de echilibru. Nu știu cât de nemernică e necesar să fiu sau când e cazul să exteriorizez partea aia mai soft.

Îmi pare rău pentru că nu am răbdare să mă regăsesc. Și nici energie să găsesc cauza problemelor. Sper că dacă le ignor suficient de mult..dispar de la sine. Ceea ce nu se întâmplă niciodată, știm cu toții.

#rezistăm

Înainte de toate…dacă ai impresia că sutele de mii de oameni care protestează în țară sunt niște cretini spălați pe creier, te invit să te oprești aici cu lectura. Nu țin neapărat să întru în discuții fără sfârșit pe teme politice, care chiar nu mă pasionează. Simt nevoia să ÎMI EXPRIM părerea pe blogul PERSONAL. Hai să avem o seară bună amândoi și să nu începem o polemică.

Nu am văzut știri/poze pe alt subiect pe alt subiect decât cel al protestului. Dacă nu ai trăit într-o peșteră, sigur știi și tu câte ceva despre treaba asta. Nu mă obosesc să expun problema sau să mai aduc argumente. Am tot respectul pentru fiecare persoană care s-a săturat să trăiască într-o țară coruptă, incorectă și plină de trădători. Am nevoie să mă simt sigură pe viitorul meu și să simt că lucrurile merg într-o direcție mai bună, nu că se prăbușește totul.

În caz că nu ne știm personal, eu sunt „d-aia de la Teleorman”, de-acolo de la Dragnea. Mi-ar plăcea să nu se mai generalizeze, nu am auzit UN INDIVID din Teleorman susținând faimoasa ordonanță sau partidul Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit (too much Harry Potter, I know). Nu, nu suntem spălați pe creier și nu vedem doar roșu în fața ochilor.

Aseară, în drum spre casă, am avut ghinionul să aud ceva care m-a făcut să vreau să să fie legal să strângi de gât pe cineva până când își înghite cuvintele, la propriu. O tanti trecută de 60 de ani vorbea la telefon și se plângea de „bezmeticii” care protestează la Victoriei, niște inconștienți care nu înțeleg că domnii din Parlament știu carte și pot să ia cea mai bună decizie. Hai, să mori tu, tanti?! Știu carte..de la doctoratele alea plagiate?

Data viitoare când mai deschizi gura și îi judeci pe oamenii pe care eu îi consider eroi..sper să se trezească una mai nesimțita decât mine și să îți dea două palme. Gândește-te că acolo e amărâtul de doctor la care tu te duci săptămânal și te plângi că te doare spatele și-un pic în fund, de la bățul ăla pe care îl ai înfipt acolo de ceva timp. Sau farmacista pe care o disperi cu paranoia ta. Șoferul RATB care te plimbă prin tot Bucureștiul. Casierița de la Mega cu care te cerți pentru că te simți nerespectată. Adică noi, fraierii care încă muncim în țara asta și care îți plătesc ție pensia și toate gratuitățile de care beneficiezi. Noi, nesimțitele care stăm toată ziua la birou, dăm două click-uri și apoi ieșim să fumăm, că am obosit de la atâta efort.

Am obosit. Nu vreau că deciziile cu privire la viitorul nostru să fie luate de cei care au trăit prea mult în comunism și nu știu ce e aia democrație. Cei care critică dreptul la libera opinie și care s-au obișnuit cu un dictator în fruntea țării. Se închină din toată inimă când trec prin fața unei biserici și apoi afirmă că nenorociții aia meritau să moară arși de vii, că ascultau muzică satanică. Din punctul lor de vedere, revolta e lovitură de stat. Și noi suntem o generație de nerecunoscători, de copii care n-au cunoscut vremea comunismului, când totul era așa de bine. Știu ăștia din generația „de aur” ce ne dorim, noi suntem spălați pe creier și nesimțiți. Ar organiza și ei un contra-protest, dar noaptea nu prea circulă RATB-uri și obosesc să tragă atât de căruciorul ăla pe care îl târăsc după ei peste tot .

Îmi asum cu mândrie statutul de nesimțită&incultă și mă voi alătura celor de la Victoriei începând de mâine. Pe mine mama (care e ancorată în realitate, din fericire) m-a învățat să nu tac atunci când știu că am dreptate.

Confessions of a…coffee addict.

Imposibil să nu fi văzut prin filme o scenă cu întâlnirile Alcoolicilor Anonimi…în care respectivii se ridica și se prezintă. E rândul meu acum. Mă numesc Bianca (dacă îmi zici si Maria e posibil să te trezești cu cana în cap) și sunt dependentă de cafea. Highlight-ul zilei mele e dat de prima gură de cafea..aia prin care eu chiar mă trezesc la realitate.

Având în vedere că sunt soră de suflet cu Wednesday Addams chiar și atunci când sunt sedata cu cofeină..gândește-te cum sunt fără. Am ajuns să cataloghez o zi ca fiind bună sau proastă în funcție de numărul de cafele băute. Una bună înseamnă vreo două….iar una proastă poate însemna și opt (dragă consortule, dacă citești asta..să știi că mă apuc să gătesc doar că să îmi spăl păcatele). Așa cum majoritatea s-au apucat de fumat prin liceu, eu m-am apucat să beau cafea atunci când am început să predau. Era necesar să fiu perfect trează, lucidă și…cu neuronii funcționali atunci când dădeam piept cu vreo 30 de omuleți hiperactivi.

Apoi am dat de viața de corporatista și timp de vreo doi ani începeam la ora 8 dimineața. Știți ce înseamnă asta? Trezit la 6 dimineața. Da, oră asta există și, în general, e învăluită în beznă. Tu ai funcționa la oră aia fără „întăriri”? Că eu mă trezesc psihic atunci când sunt deja la birou..rămâne un mister ce s-a întâmplat între momentul în care m-am trezit și cel în care am ajuns acolo. Și mi-aș dori să fiu însoțită de un buldozer.

La insistențele celor din jurul meu..am încercat să mă laș. Șase zile am rezistat..cu toate că suspinam numai când simțeam mirosul ĂLA divin. Și dacă mai aud vreodată că o pot înlocui cu ceai verde/negru/whatever..mă urc pe pereți. Pentru mine..cafeaua are gust de fericire, în timp ce ceaiul..mă duce cu gândul la iarbă proaspăt tăiată. Nu există termen de comparație între ele. Never, oricât ai încerca să mă convingi.

Asta e..poate mi-e scris să îmi găsesc sfârșitul într-un ocean de cafea. Dar măcar mor lucidă și cu neuronii țopăind.