Azi.

 

Nu e o zi bună. Nu a fost nici măcar o săptămâna bună.

Nu am mai interacționat cu oamenii de vreo 3 zile, aveam nevoie de timp să mă regăsesc. Și să caut soluții pentru tot ce se pare atât de greșit și nedrept.. Nu am găsit.

Azi aș vrea ceva mai mult curaj și ambiție, să știu că totul va fi în regulă, orice s-ar întâmpla. Poate nu imediat, dar măcar cu timpul. Și mai multă putere, să pot admite că nu le pot face singură pe toate. Life goes on, oricât de mult ne-am strădui noi să pretindem că nu ne vom schimba.

All humans are monsters. Nimic mai adevărat. Afirmam de curând că vreau lucruri simple și liniște..nu aveam cum să anticipez furtuna care avea să urmeze. Uneori împăcarea cu sine nu e de ajuns pentru a luptă cu haosul provocat de alții.

Nu cred că ideile sunt cursive, din păcate. Not my best day. Simțeam nevoia să eliberez ceva din tot ce mă macină..

Ajunsesem să consider drept o slăbiciune capacitatea de a dezvălui ce te frământă. La fel și nevoia de a fi susținut de cineva, în cazul în care tu nu rămâi pe linia de plutire. Și am făcut tâmpenia de a găzdui monștri imenși în interiorul meu. Tu știi cum se simte asta?

Azi am obosit și sunt epuizată. Și tot nu am învățat să spun ce mă frământă. Cine ar înțelege? Mama și tata, aș fi avut nevoie de voi. De amândoi, împreună.

La un moment dat…va fi în regulă. But not today.

Stay still. Breathe.

Am ajuns să cred că acel clișeu referitor la vârstă începe să se aplice și la mine.. Nu mai am atâta nevoie de adrenalină, ci de liniște. Da,da..vârsta. Acum mi se zice „saru’mana” și „O zi bună, stimată DOAMNĂ”..de mi se urcă tot sângele în cap și mă ia cu palpitații.

Apreciez lucrurile simple și fac tot posibilul să le evit pe cele complicate, țin prea mult la nervii și la optimismul meu ca să îmi distrug echilibrul în mod voluntar.

Nu vreau o relație furtunoasă, cu certuri, împăcări și plimbări prin parc la 11 seara. Vreau să vedem un film împreună și eu să adorm la jumătatea lui, pentru că am avut o zi grea la birou. Nu mai vreau nopți albe și seri în club, vreau să adorm fără mustrări de conștiință și fără să mă gândesc la un scenariu care e 99% improbabil să aibă loc. Îmi plac sâmbetele că aceasta, în care nu am o lista de bifat și nimic urgent de rezolvat. Am cărți, seriale și o pisică de 7 kilograme ce aleargă prin casă (Poftim, 25 de ani și corpul meu încă nu și-a găsit menirea. Cresc pisici, dom’ne!)

Apropo de pisică, dacă ai ajuns aici de pe pagina mea de Facebook, știi deja că am primit un pisoi de ziua mea, acum o luna. Probabil că ai văzut și câteva zeci de poze cu el (Am să o las mai ușor, promit!) I can’t help, mi-am dorit enorm să am una și să îmi demonstrez mie însămi că pot fi responsabilă. Iar oamenii minunați cu care lucrez de vreo 2 ani și jumătate s-au gândit să mă facă fericită (după ce am insistat eu un an întreg). Individul e terapie curată, afirm cu tărie că am devenit mai calmă și mai optimistă de când a apărut el. Bestia arată AȘA:

 

15205602_1316467548410849_644803708_o-crop

Revenind la subiect, de zece ori am zis că o să iau o pauză de la tot și tot de zece ori a intervenit ceva. Cred că e primul lucru de pe lista (clișeică) pe care o voi face pentru anul următor.

Am dezvoltat și un „miserupism” de-a dreptul terapeutic. Nici nu mă mai încrunt, așa evit și ridurile de expresie ce își vor face apariția curând (deh..25 de ani). Totuși, fără creme antirid de Crăciun, DAAA? Am zâmbit chiar și când o tanti m-a acuzat într-o dimineață că sunt păcătoasă pentru că nu mă închin, port fuste scurte și umblu despletită. Zen&happy.

Vreau să îmi placă mie de mine însămi, nu străinilor. Pentru că eu știu mai bine decât ei cum se simt teama, vinovăția și regretul. Am descoperit și cât de benefică e liniștea pentru moralul meu. Odată ce realizezi că nu îi poți mulțumi pe toți și că unele lucruri chiar nu depind de tine..ajungi să adormi fără coșmaruri.

Noi doi…şi EA.

Realizez acum că am ignorat total un element importat din viața noastră de cuplu, cealalta femeie din viața lui, care îl face să doarmă agitat si îi face inima să bată mai tare, atunci când o vede singură si tăcută…în parcare.

Da, vorbim despre amanta lui, maşina. Da, clar e o „ea”. Doar femeile pot fi atât de indecise si mofturoase cum e ea. O răsfață si o dichiseşte..poate-poate îi intră în grații ticăloasei.A vrut frâne noi? A primit. Părea cam neîngrijită atunci când a cunoscut-o. A trimis-o la detailing, pentru ceva şedințe de înfrumusețare. Acum caută anvelope..şi e mai indecis decât mine atunci când aleg un lac de unghii nou. Până să apară ea in viața noastra…credeam că doar pielea noastră trebuie să fie hidratată corespunzator. Cât de naiva eram..am aflat că şi pielea ei e delicată şi trebuie sa fie îngrijită cu tratamente scumpe. Prea scumpe. Oare ce reactie ar avea daca mi-aş manifesta şi eu dorința de a primi cadou o mărire de sâni, de exemplu?! Că pentru ea a prevăzut tot felul de operații de „mărire”..

De curând părea cam abătut şi începusem să imi fac griji că poate am făcut eu ceva nepotrivit şi e suparat pe mine. L-am luat la întrebari pentru că nu imi dădeam seama ce se întâmpla cu el. S-a uitat la mine cu ochii lui verzi si frumoşi..şi-a mărturisit: „Ştii..eu mă tot gândesc la valva aia…”. A căzut cerul în capul meu atunci.

Îşi face atâtea planuri de viitor cu ea..încât ajung să mă gândesc la faptul că pe ea o va lua de nevastă, nu pe mine. Cred că dacă mă mai plâng mult, opteaza pentru ea, ca oricum nici eu şi nici ea nu ştim să gătim. Iar nemernica mai are un avantaj: vorbeste mai puțin decat mine.

Cred că între ei a fost dragoste la prima vedere..deşi eu ştiam că îi plac şatenele..iar THE Mistress e bruneta. Nu suportă să o vadă suferind, dacă se întâmplă să trântesc portiera, tresare el de durere..

Încă rezistă să doarmă separat..dar mă apucă groaza când mă gândesc ca vine iarna..poate se va trezi noaptea să vada ce face, dacă se simte abandonată, sa mai porneasca un picuț căldura pentru a-i încalzi inima aia înghețată şi materialistă..

Irreplaceable.

Astăzi e ziua ta. Și mă doare un pic inima pentru că nu te-am strâns în brațe azi. Dar ți-am spus că te iubesc, mama. Și-aș vrea să știu să o zic mai des, nu doar la anumite ocazii. Dar na, fiică-ta a ieșit rea și nesuferită, pe cât de blândă și bună ești tu. Iartă-mă pentru asta.

Nu îmi amintesc vreun moment din ăștia 25 de ani în care tu să nu mă fi susținut până în pânzele albe, deși poate simțeai că nu iau cele mai bune decizii. M-ai lăsat să greșesc și m-ai pregătit să depășesc fiecare eșec. Nu am uitat nici faptul că mereu mă suni la prima oră, dacă ai simțit cumva că seara eram chiar și-un pic abătută. Și spui mereu că tot copilul tău sunt, indiferent ce vârstă am.

Te iubesc pentru că încă îmi faci mâncare și te-ai resemnat cu faptul că fiică-ta nu are nicio treabă cu gătitul și că ar putea să dea foc întregii case încercând să facă niște banale șnițele. Te iubesc pentru zilele alea în care îmi cumpărai câte o carte că premiu pentru orice mărunțiș pe care îl făceam. Ție îți datorez pasiunea pentru lectură, mama.

Te admir pentru că ești întotdeauna calmă și răbdătoare, calități pe care nu mi le-ai transmis și mie, din păcate. De fiecare data când vreun EL îmi rănea sentimentele și-așa fragile, de adolescentă sensibilă,veneam în cameră ta și dormeam împreună. De fiecare data mi-ai spus că nimeni nu e de neînlocuit și că nu trebuie să mă subestimez.

Când ți l-am adus acasă pe omul cu care intenționez să îmi împart viitorul, l-ai acceptat din prima. Dar întotdeauna ai ținut să precizezi că, deși ne iubești pe amândoi.. pentru mine te doare sufletul mai tare. Că-s a ta cu totul, mama.

Spui mereu că ești mândră de mine și că sunt copilul tău minunat. Și singurul, de altfel. Sper că ești mândră de  mine. Crede-mă că încerc mereu să nu te dezamăgesc. Și că femeia din mine vrea să fie măcar pe jumătate din cât de bună ești tu. Te iubesc pentru că mi-ai oferit mereu libertate și m-ai susținut în tot ce am realizat până acum.

La sfârșitul fiecărei zile simt nevoia să îți povestesc tot ce am făcut. Chiar și acum, adult fiind. Pentru că nu concep să nu împart totul cu ține. Și tu mi-ai oferit totul, la rândul tău. Aș da orice să te știu bine și să pot face mai multe. Numai să te văd liniștită.

Te iubesc, mama. La mulți ani frumoși și buni, cum ești și tu. You’re my hero.

Introspection.

Uitasem cum se simte liniștea. Și senzația de a fi împăcat cu tine însuți, chiar și după o zi în care poate nu a mers totul cum plănuisei. Nu se mai dau lupte în mine și nici nu mai las străinii să îmi influențeze dispoziția.

Am realizat că e necesar să îmi fac timp pentru mine însămi. Și nu e musai să fie ceva productiv. Uneori chiar am nevoie să nu fac nimic. Și nu mă simț vinovată pentru asta.

Sunt zile în care nu am nevoie de nimeni. În care e necesar să fiu singură și să îmi pun filmele în ordine. Alteori..faptul că îmi pun capul pe pieptul lui și stăm așa, în tăcere, vindecă orice fisură.

Trebuie să învăț să nu mai fiu complexată de imperfecțiuni. Atunci când am ales numele blogului de față aveam vreo 17 ani. Acum am aproape 25. Cred că mi s-a schimbat perspectiva asupra concepului de „(im)perfecțiune”. Și dacă stau să mă gândesc bine..cred că atunci îl înțelegeam mai profund. Nu îmi amintesc să mă fi penalizat pentru că nu întrunesc anumite criterii sau că nu fac un anumit lucru suficient de bine.

Așa că, la 25 de ani, mă văd nevoită să învăț din nou cum e să te accepți așa cum ești și să nu te mai evaluezi în funcție de performanțele altora. Poate că femeia din mine are ceva de învățat de la adolescenta supărată pe oameni și pe societate.

Mult timp mi-a fost teamă de singurătate. De faptul că atunci când rămân cu mine însămi, vin toate grămadă peste mine. Acum am ajuns să apreciez un moment în care mă pot regăsi sau chiar o zi în care nu e nevoie să fac nimic, după ce mi-am împins limitele o săptămână întreagă.

277

Să..Chris sau să nu Chris?

Mă obișnuisem să mi se spună că nu sunt împlinită că persoană pentru că nu am copii. Râdeam, dupa aceea te ignoram și îmi vedeam de ale mele. Dar să spui că sunt neîmplinită și nu am realizat nimic în viață pentru că nu îmi place scriitoarea ta preferată..e o premieră. Să ne înțelegem..e vorba de Chris Simion. I-am dat o șansă acum vreo doi ani. După vreo două sute de pagini..am realizat că acea carte nu transmite vreun mesaj. A fost o experiență, pot spune sincer. Experiența MEA și părerea MEA. Că de-aia e literatura subiectivă și de-aia ne plac unele genuri, în timp ce altele nu ne atrag deloc.

Problema e că nu văd relevanța..jignirii. Interlocutoarea mea a pus accentul pe faptul că femeia face ce îi place, e fericită și împlinită. Bun. A făcut o treabă excelentă ca regizor al piesei „Oscar și Tanti Roz”. Serios..jos pălăria.

Nu mi-am dat cu părerea cu privire la OMUL Chris Simion. Și nici nu am întrebat-o pe doamna..cam cât de fericită e. Eu mi-am exprimat părerea cu privire la o CARTE care nu s-a potrivit cu gusturile mele. Este foarte matur că..într-o lume aparent civilizată..să pornim o cruciadă împotriva oamenilor care ÎNDRĂZNESC să aibă alte preferințe, pe care să le și facă publice.

Consider că sunt o persoană care a citit destul de mult. Am terminat o facultate și un master cu profil filologic..și doar tovarășii de suferință știu precis câtă lectură vine la pachet cu hârtia aia pe care ți-o pun în brațe la absolvire. Niciodată nu am făcut paradă cu chestia asta. E unul dintre lucrurile alea mărunte..ce îmi aduc fericirea. Nu am niște genuri clar trasate, însă am o slăbiciune pentru autorii din Orientul Mijlociu. O prietenă de la birou îmi sugerează în mod repetat să încep să fac recenzii de cărți. Și mereu am respins această posibilitate. Nu mă consider suficient de avizată. Plus că am observat că oamenii iau drept insultă personală faptul că cineva nu le împărtășește pasiunea.

Îți place Irina Binder și te regăsești în rândurile ei? Good for you. Eu nu i-am citit cărțile, nu din răutate, ci pentru că sunt orientată către alt gen de literatură. Nici mamei nu îi place…și ea a citit zeci de cărți ale Sandrei Brown în tinerețe. În schimb..imi place cum scrie Simona Tache, daca ne raportăm la femei din blogosferă. See? Subiectivitate. Am citit de la Sartre până la Guillaume Musso, că să rămân în perimetrul francez. Am dat de câte un autor cu un stil profund, care mă obligă să recitez fraza pentru a fi sigură că am înțeles..până la autori de cărți.. de citit în metrou (fără vreo referire la autorii anterior menționați).

De la a-ți exprimă părerea până la a afirmă ca e necesar că EU să fac ceva care să mă împlinească, în loc să o critic pe goddess Chris..e o linie subțire. Boemitatea are o limită..dacă nu suntem atenți, ajungem să nu respectăm dreptul la opinie. Nu tot noi suntem aia care țipam disperați că nu ne ascultă nimeni și nu ni se permite să ne exprimăm liber părerile?

14159684_1228827263841545_1418817010_n

Deadline?

Mai e un pic și mă apropii de acel prag critic de 25 de ani.. prezis de bunică-mea. Dânsa crede cu ardoare că dacă nu m-am măritat până la 25 de ani..dup-aia nu mă mai ia nimeni. Altfel spus..peste o luna și un pic voi deveni fată bătrână. Fără bărbat, fără copil…poate o să reușesc atunci să îmi iau pisica mult dorită, pentru a compensa faptul că voi deveni o femeie incompletă și ratată (dacă nu reperezi ironia, înseamnă că nu ai citit articolele anterioare). Apropo de asta..pe consort de ce nu îl ia nimeni la întrebări? Că avem aceeași vârstă. 

Lăsând la o parte faptul că atâtea persoane își fac griji cu privire la viața mea sentimentală și starea uterului meu..mă mai lovește uneori PMS-ul și mă gândesc ce-o să fac de acum încolo. Zile la rând sunt prinsă în rutina acasă-birou-acasă..și în fiecare dimineață aș ucide pe oricine se apropie de mine fără să aibă o cană de cafea în mână.

Nu mă simt pregătită pentru lucruri serioase și responsabile. Nici adult nu mă simt. Poate că ar fi recomandat să caut și altceva decât un loc de vizitat, un serial nou, o cafenea inedită sau vreun colț de București încă neexplorat. Nu, încă nu m-am gândit serios la viitorul meu. Știu doar că vreau să fie alături de consort. Și deși sună un pic idealist..cred că prin asta am rezolvat cam jumătate din dilemă.

Chiar e un deadline vârsta de 25 de ani? Pe principiul..ți-ai făcut de cap până acum, e cazul să începi să te porți că un adult?! Că eu nu pot să funcționez așa. Nu am ajuns în punctul în care știu exact ce îmi doresc, încă încerc să devin responsabilă și chiar mă străduiesc să am grijă de mine. Chiar contează atât de mult să bifezi niște realizări până la ACEA vârstă?! E cazul să ne trăim fiecare etapă a vieții în funcție de un termen limită? Ce urmează..să am un copil până la 28 de ani?

Nu mă închide nimeni la mânăstire, nu o să mi se impună să port fuste peste genunchi și nici ovarele nu încetează să fie funcționale (aici a izbucnit feminista din mine). Expiră vreo ofertă de care eu nu știu?

Eu nu pot merge din deadine în deadline. Mai ales când e vorba de viața mea. Și având în vedere că e singura pe care o am..trageți voi concluziile.