Sa fim patrioti.

A sosit iar vremea sa ne amintim ce tara frumoasa avem, plina de bogatii si cu peisaje superbe. Ne uitam in spate, la ce au cladit stramosii nostri si suntem mandri ca suntem romani. Ridicam Romania in slavi si suntem patrioti pana la ultima suflare. Totul ar fi frumos daca asta ar dura mai mult de o zi.

Romanii sunt patrioti doar pe 1 decembrie. Punct. Cascam ochii la militarii care defileaza la Arcul de Triumf si ne dam coate, „Vai, ce spectacol frumos!” sau ii condamnam pe politicieni ca investesc bani in astfel de parade, cand unii nu au loc de munca. De asemenea, ne imbulzim sa primim fasole cu carnati si vin fiert. Asta e patriotismul romanilor. Barfa si mancare primita gratis.

Ca tot a venit vorba de mancare, ati observat ca la noi totul se reduce la partea culinara? De 1 decembrie gatim preparate „traditionale”, de Craciun pregatim munti de sarmale si zeci de cozonaci. Cu o saptamana inaintea Craciunului, gospodinele isi ridica manecile si se apuca sa framante cozonaci si sa infasoare sarmalele cu o energie nemaivazuta, de parca viata lor ar depinde de asta. Si fix cand ar trebui sa se bucurie de compania familiei, ele sunt mult prea obosite pentru a profita de magia Sarbatorilor. Poate ca magia lunii decembrie consta in timpul petrecut alaturi de cei dragi si in dragostea pe care le-o aratam, nu in cati cozonaci am copt..

Totul merge prost in tara asta si politicienii-s de vina. Asta e mentalitatea romanilor. E foarte simplu sa dam vina pe ei, as usual. Acum nu va ganditi ca ii consider nevinovati. Nu cred ca e nevoie sa insir aici toate nedreptatile pe care acestia le comit. Patriotismul ar insemna sa ne revoltam, sa facem ceva sa ne fie mai bine. Dar e mai comod sa casti ochii si sa comentezi..

Ce inseamna patriotismul? Sa mergi in alta tara si sa nu iti fie rusine sa spui ca esti roman! Sa le arati si altora ce tara frumoasa avem, populata cu oameni urati la suflet, din pacate. Patriotismul inseamna sa incerci sa schimbi TU ceva, nu sa astepti sa o faca altii pentru tine. Sa incerci TU sa fii mai bun, nu pentru a primi apreciere din partea altora, ci pentru a-ti onora familia. Sa inveti sa fii un om mai bun, sa fii educat si cu bun simt, sa ii respecti pe cei din jurul tau, sa citesti mai mult, sa promovezi romanii talentati.

E ciudat ca majoritatea stiu cum se numeste ultima melodie a lui Smiley, dar nu stie ca o echipa de copii extrem de inteligenti a fost medaliata la Olimpiada Internationala de Matematica. E ironic, nu? De asemenea, i-am intrebat pe elevii mei mai marisori daca stiu ce sarbatorim pe 1 decembrie. Au raspuns „Unirea”. Pana aici ok, insa nu au stiut sa imi detalieze in ce consta aceasta unire..

La multi ani, Romania! Esti o tara extraordinara, pacat ca oamenii nu fac cinste istoriei frumoase pe care o ai..

Tu cum iubesti?

Nu stiu daca voi le-ati zarit, insa eu tocmai am descoperit la metrou niste afise cu o intrebare destul de sugestiva: „Tu cum iubesti?”. Banuiesc ca fac parte dintr-o campanie, habar nu am ce promoveaza, dar ideea in sine mi s-a parut un exercitiu destul de benefic pentru sufletul meu. Din pacate, nu am apucat sa fac o fotografie, metroul era in miscare. Nu cred ca sunt in toate statiile, eu am dat de ele la Izvor.

Cum spuneam, mi s-au pus rotitele in miscare pentru un exercitiu de autocunoastere. Concluzia? Marturisesc, cu riscul de a fi acuzata de sinceritate exagerata, ca la mine si iubirea si ura vin din acelasi loc: din suflet. Si cu aceeasi intensitate, din pacate. Sunt genul ala de om „dintr-o bucata”, daca vreti sa spuneti asa, care e capabil sa treaca de la o extrema la alta in functie de circumstante.

Privind jumatatea plina a paharului, pot spune ca iubesc total si cu daruire. Sunt in stare sa fac sacrificii enorme pentru oamenii dragi, ajung sa ma atasez repede de animale, chiar si de lucruri. Iubesc intens, cu pasiune. La inceputul relatiei, parca totul era mai..arzator. Chiar si certurile: portiere trantite, obiecte aruncate, lacrimi, tipete, reprosuri, etc. Dupa cativa ani, m-am mai potolit. Eh, asta nu inseamna ca am devenit mai putin impulsiva. Dar asta e alta poveste..

Acum am invatat sa iubesc si cu moderatie. Sa il iubesc pe el, dar sa ma pretuiesc pe mine. Nu am voie sa uit ca inainte de „noi”, exista „eu”. A nu se intelege ca nu ma dedic relatiei din tot sufletul, pentru ca eu consider ca fac tot ce pot si poate un pic mai mult de atat. Dar am grija sa ma iubesc pe mine, inainte de toate. Daca mi-as imparti sufletul in zeci de bucatele si oamenii le-ar lua cu ei atunci cand pleaca, eu cu ce as mai ramane?!

Rezumand tot ce am scris mai sus si incercand sa raspund cat mai concis la intrebare, raspunsul meu ar fi: eu iubesc din inima, dar nu cu tot sufletul. Pentru ca ceva trebuie sa ramana mereu AL MEU, indiferent de situatie. Si pastrez mereu o bucatica..doar pentru mine.

VOI CUM IUBITI?

Adevaratii barbati.

E lucru stiut ca femeile sunt greu de multumit. Mereu vor ceva, insa nici macar ele nu stiu ce e acel „ceva” dupa care tanjesc. Lasand la o parte maruntisurile pentru care si-ar da jumatate de salariu, o bucatica de suflet sau chiar o parte din demnitate..femeile vor barbati adevarati.

De cate ori nu ati auzit sintagma „barbat adevarat”. Si mai ales..stim oare ce inseamna? Partea funny e ca fiecare vede in alt fel acest concept, e ceva subiectiv.

Cel mai cunoscut cliseu este: „barbatii adevarati iubesc masinile si femeile”. Da, se simt puternici atunci cand acul urca peste 200 si simt ca isi tin viata in maini. Cand fac un pariu cu soarta, pe care il si castiga. La fel de puternici sunt cand au in palmares femei de toate tipurile, cand sunt capabili sa jongleze cu cuvintele pentru a-si asigura reusita. Barbatii adevarati sunt duri si inaccesibili. Nimic mai fals. Multi sunt dependenti de putere, au competitia in sange si sunt capabili sa concureze pentru orice.

Dupa parerea mea, barbatii adevarati sunt cei care stiu sa castige, nu sa impuna respectul. Care calca acceleratia, dar nu uita sa puna centura si sa aiba grija si de femeia din dreapta. Care au demnitatea sa recunoasca atunci cand au gresit si sa lupte pentru a se revansa. Barbatii adevarati nu sunt infideli. Ei au demnitatea sa spuna lucrurilor pe nume, nu sunt lasi. Nu le e jena sa spuna „Te iubesc”. Stiu sa ierte si sa fie generosi. Barbatii adevarati sunt educati. Nu trebuie neaparat sa imi insire toate operele lui Dickens, nu pretind o analiza a personajelor din nu stiu ce roman. Trebuie sa stie sa se exprime corect, sa captiveze prin ideile pe care le formuleaza. Urasc oamenii care nu stiu sa scrie corect. Care folosesc cuvinte pe care nici macar nu le inteleg. Si aici nu e vorba doar de barbati.

Barbatii adevarati nu confunda forta cu agresivitatea. Daca poti sa fii dur, nu inseamna ca si trebuie. Sunt flexibili. Dupa ce a urlat doua ore pe stadion, merge acasa si e tandru. Barbatul adevarat stie ce e prietenia. Isi respecta si isi ajuta colegii, prietenii, familia. Lupta pentru ceea ce isi doreste. Nu renunta la femeia pe care o iubeste.

Nu inchei cu un cliseu. Nu afirm ca partenerul meu e un barbat adevarat din toate punctele de vedere. Dureaza mult pana isi da seama ca a gresit. Are viteza in sange, atat de mult, incat uneori ma tem pentru el. Nu e organizat, nu stie care ii sunt prioritatile. In schimb, nu e orgolios, stie sa ierte si are rabdare cu mine. Reuseste sa imbine tandretea cu masculinitatea. Stie sa spuna cuvinte frumoase si sa imi si repare laptopul. Nu e perfect, de multe ori ma scoate din minti. Cu toate astea, e cel mai bun pe care l-am cunoscut vreodata.

20.

La douazeci de ani esti naiv. Crezi in dragoste, in dreptate, esti capabil sa oferi incredere.. Chiar si in povesti. Atunci cand spui „pentru totdeauna”, crezi cu tarie ca asa va fi si ca viata va avea grija de tine, de voi, de toti..

Te simti stapanul lumii. Si de ce nu ar fi asa? Doar ai toata viata inainte. Ceea ce nu stii e ca lucrurile nu vor fi mereu asa. Si furtunile prin care vei trece iti vor fura increderea, optimismul si o parte din tine va ramane in fiecare om care va pleca de langa tine.

La douazeci de ani eram increzuta si ma supraestimam. Am plecat la facultate intr-un oras pe care am ajuns sa il urasc numai ca sa imi arat mie ca sunt puternica. Si n-am fost. Cu toate astea..am rezistat. Cu greu, dar am dus la bun sfarsit ceea ce incepusem cu ambitie si sperante. Credeam ca nimeni nu e indispensabil si am rupt atatea prietenii, incat mi se strange inima numai cand ma gandesc. Si da, acum pot spune ca sunt pesimista, dar parca nu mai am curajul sa cred intr-o forta care va rezolva totul, ca prin minune. Nu exista asa ceva. E nevoie sa muncesc eu insami, daca vreau sa se rezolve.

Si dragostea e altfel atunci. Il iubesti, te iubeste si veti fi impreuna pentru totdeauna. Ei bine, acest „pentru totdeauna” e relativ. Iubirea nu e de ajuns. Dar asta descoperi de-abia pe parcurs. La un moment dat ajungi sa pui pret si pe incredere, rabdare si respect. Am o relatie de aproape 3 ani si nu mi-e jena sa recunosc ca uneori am vrut sa renunt. Dar n-am facut-o. Pentru ca am reusit sa scap de ideile mele cu printi si printese si am acceptat ca in viata reala te confrunti cu multe probleme. Si poate ca nu imi mai aduce flori la fel de des ca la inceput, dar e langa mine cand lumea pare un infern.

La douazeci de ani te plangi ca e greu la facultate, urli la mama ca te suna prea des, iti pune limite si ca nu iti ajung banii sa iesi saptamanal in club. Dar peste cativa ani ai vrea sa renunti la job ca sa mai stai vreo luna pe la facultate, tanjesti sa vorbesti mai des cu mama si te bucuri de fiecare data cand stii ca e sanatoasa. Calculezi banii altfel si stii cat de greu se obtin. Asa tare imi vine sa ii strang de gat pe copiii care isi vorbesc de rau parintii, care au impresia ca totul li se cuvinte si se revolta, cerand mai multe..

Pana la urma inveti ca exista si un sfarsit, nu doar un inceput. Ca lucrurile bune se intampla doar daca muncesti. Ca un om care e langa tine cand ai nevoie e mai bun decat unul care e langa tine doar cand esti fericit. Si cel mai important, ca parintii sunt oamenii care merita cea mai mare parte a inimii tale, pentru ca tu esti si sufletul si intreaga lor inima.