When the silence is speaking.

Cred că trebuie să îmi setez o alarmă pentru a-mi aminti să mai trec pe aici. Ar putea să sune cam așa „Bianca, iar o iei razna și ai prea multe frustrări în tine. Aruncă acolo câteva fraze și revino-ți dracului.” Hmm..chiar nu ar fi o idee rea, dacă stau să mă gândesc mai bine. Nu m-am autoproclamat niciodată „scriitoare”, doar pentru faptul că mai înșir pe-aici câteva frustrări sau mai scap de niște pietre ce apasă pe suflet.

Că să nu încep din prima cu răutăți și ca să evit să înșir toate lucrurile ce mă fac nefericită (pe principiul, hai să ignorăm elefantul din sufragerie).. mă simt datoare să vorbesc despre ce mi-a adus bun faptul că scriu pe aici de câțiva ani. Mă rog, încerc să ignor comentariile în care sunt acuzată că aș fi o nebună fără viață socială, frustrată, supraponderala ce își trăiește viața în spatele tastaturii…și lista continuă.

În schimb, reușesc să mă descarc. Dacă în viața de zi cu zi m-am obișnuit să adun totul într-o imensă gaură neagră, ce crește zi după zi…pot rămâne pe linia de plutire prin simplul fapt că pot admite chestiile astea în scris. Ca un fel de carte a rușinii, scot la iveală slăbiciune după slăbiciune, mă expun și mă întorc pe toate fețele. Ai mai multe șanse să mă cunoști dacă ai răbdare să citești câteva posturi și să umbli un pic prin arhivă, decât dacă interacționezi direct cu mine.

Nu știu ce gândesc despre mine oamenii care mă cunosc personal după lectura unor posturi scrise atunci când eram on the edge. Nu am avut niciodată curajul să întreb dacă găsesc puncte comune între omul din spatele tastaturii și nebuna veșnic nemulțumită pe care o văd zilnic. În schimb, există oameni care cunosc doar latura asta emotivă, de femeie care e permanent pe marginea prăpastiei. Jur, în realitate sunt la fel de psihopată. Ah, da..și cam obsedată de pisici.

Mi-am făcut și prietene, oameni care s-au regăsit un pic în dramele mele de adolescentă, în perioada aia în care nici eu nu-mi găseam locul nicăieri.

Pe Gabriela am ajuns să o consider sora mea mai mare, genul de om capabil să găsească o soluție pentru orice problemă, veșnic optimist și incapabil să renunțe. Nu apuc să o văd prea des, dar sper că ea știe că îi duc dorul teribil.

Sora mai mică e Ioana, moldoveanca mea far’de accent, care nu știu cum a dat de mine, draga de ea..dar s-au făcut vreo 6 ani de când ne știm. În ultima vreme..tot ziceam că am nevoie de o pauză de la tot. Am făcut bagajul și am plecat în celălalt capăt al țării, în Iași, unde prietena mea dragă ne-a găzduit, ne-a arătat orașul (nu mai fusesem niciodată în Iași) și chiar a gătit (P.S. Mamă, fii mândră de mine, m-a învățat să folosesc un mixer !!!). Mulțumesc pentru că ești un om atât de cald, de blând și de frumos. (Oare de ce mă exprim atât de copilăresc atunci când înșir lucruri frumoase și excelez în a formula răutăți?)

Știți care e problema cu lucrurile alea deranjante pe care le tot eviți și pe care le bagi cu fărașul sub covor? Rămân acolo și când te întorci, te așteaptă răbdătoare, gata pentru o rundă nouă. Poate ar trebui să învăț dracului să îmi înfrunt nemulțumirile, să spun sincer tot ce mă doare și mă termină psihic. Sau aș putea să plec, pur și simplu..în loc să caut zilnic putere să o scot la capăt..și o urmă de motivație.

P.S. Ca niciodată..atașez și niște poze. Ar fi nedrept să nu împărtășesc.

 

 

 

 

 

Self-Esteem Issues.

Nu, nici azi nu e cu hatereală și nici cu venin. De la un timp..nu mai triăesc atât de intens ura aia față de oameni și nici nu mai răspund din reflex cu un comentariu sarcastic la absolut orice întrebare tâmpită. Mă rog..excepțiile sunt rare, dar măcar am învățat să mă controlez (aproape).

Dacă treci de bariera aia de scorpie egoistă/nesimțită/ușor arogantă și destul de antisocială..descoperi că sunt un om absolut banal și plin de complexe. Și cu un self-esteem mai scăzut decât ai putea crede. Nu glumesc..am niște complexe atâââât de mărunte și atât de cretine, de mă ia groaza până și pe mine. Eu îi previn pe ăștia care tocmai m-au cunoscut că sunt ușor nebună..dar nimeni nu pare să mă creadă. Până la proba contrarie..

Cred că aș ilustra asta cel mai bine cu niște exemple, nu? Oh, well..sunt femeie și cântarul e dușmanul meu tăcut. Mă chinuie gândul că nu am suficient de multă voință pentru a slăbi vreo 3-4 kilograme. Sunt atât de complexată de greutate, încât cu greu mă convingi să port pantaloni scurți sau o bluză fără mâneci. Dacă adăugăm și faptul că am 1,60..obținem rețeta dezastrului.

Dacă vorbim de aspectul fizic..mereu m-am considerat mai mult deșteaptă, decât frumoasă. Și asta cu indulgență. Sunt ce vrei tu, mai puțin tiparul ăla de femeie care arată conform standardelor societății ( aici a ieșit feminista din mine). Port tocuri aproape zilnic, în ideea de a mai câștiga vreo zece centimetri, dar când mă vezi mergând sigură pe mine, te gândești oare că mi-e teamă să nu mă împiedic? Sunt terorizată de ideea de a mă împiedica și de a cădea grațios, în fața a zeci de oameni. Mai ales dacă aducem în discuție și niște trepte..

Am fața rotundă și plinuță că o lună și niște fălcuțe, de zici că sunt copilul ăla bucălat de prin reclame. Da..chiar și la 25 de ani. (Nu, mama..faptul că mă iei de obrăjori cam de când mă știu..nu ajută deloc). Din cauza asta nu concep să fac vreo poză atunci când am părul strâns, în mintea mea mi se pare că evidențiază defectul. Dacă nu mă crezi, dă un search pe Facebook.

Nu sunt tocmai cea mai coordonată persoană și am în permanență vânătăi/răni pentru că sunt incapabilă să aproximez distanțe sau să separ stânga de dreapta într-o secundă. Nici cu vederea nu stau prea bine. Adică..nu văd nici la distanță și nici aproape. Reflexul e să întrebi: de ce nu porți ochelari? E simplu, am traume de prin liceu, de când eram tocilara clasei, care avea și nelipsiții ochelari. Nici acum nu excelez în tentativa de a mă face plăcută de oameni..dar spun cu mâna pe inimă, pe vremea aia era de zece ori mai greu. Naiba știe cum am reușit să îmi depășesc anxietatea și să înlocuiesc timiditatea cu sarcasmul..

Că tot vorbim de traume din copilărie..mă jenează grav faptul că sunt ușor rr-ită și unele cuvinte..nu ies tocmai corect. Te apucă râsul dacă mă auzi pronunțând „burgler alarm”, de exemplu. Știți copilul ăla pe care îl puneați să spună poezia cu Rica? Eh..aia eram eu.

Să încep și chestiile ce țin de personalitate? Era o vreme când mă durea sufletul și boceam că în telenovele atunci când îmi dădeam seama că unii oameni nu mă plac și aveau grijă să îmi și spună asta. Acum am dus-o în extrema cealaltă, cred că mi-am mai vărsat frustrările pe aici. Acum nu mai încasez respingerile atât de greu..am acceptat faptul că e imposibil să îi mulțumești pe toți.

Nu sunt cea mai slabă, cea mai frumoasă, cea mai amabilă sau cea mai deșteaptă persoană pe care o vei întâlni. Am acceptat asta demult. N-o să întorci capul după mine pe stradă și nici nu o să discutăm neapărat despre piesele lui Sartre. Dacă reușești să accepți toate nebuniile pe care le-am înșirat mai sus..ajungi și la partea mea umană. To be continued.

1 MAI..bun?

În caz că va imaginați că tastez stând pe șezlong pe vreo plajă, boemă și ascultând sunetul valurilor…îmi pare rău să vă dezamăgesc. Îmi revin după 8 ore la birou și după o serie de alarme setate la câte 3 minute distanță, să fiu sigură că reușesc să mă ridic din pat. (Acum e momentul ăla în care ai putea să mă acuzi că sunt o corporatista spălată pe creier și obsedată de muncă).

Ăsta e Bucureștiul pe care îl iubesc eu: liniștit, fără trafic și, mai ales, fără mulțimi de oameni. Problema mea cu oamenii nu cred că mai reprezintă vreo noutate..și pe cuvânt că e altă senzație să ajungi la muncă zen și fără alura obișnuită de Grinch.

Apropo de asta..cred că mi-a intrat în reflex să fiu antisocială și constant enervată de oameni. Săptămâna trecută m-am supus unui challenge: m-am străduit o zi întreagă să fiu drăguță cu absolut toți oamenii pe care îi întâlneam și să îmi păstrez calmul, orice s-ar întâmpla. Reacțiile au fost diferite: de la neîncredere până la bănuiala că pregătesc vreo conspirație. Zău așa, nu are voie omul să fie de treabă? Ideea e că la sfârșitul zilei..eram absolut epuizată psihic și cu moralul la pământ. Cine s-ar fi gândit că e atât de epuizat să fii un om drăguț? Ok, poți spune că sunt un om rău, dar măcar nu mă culc seara cu regretul că ar fi trebuit să zic tot ce mă nemulțumește. Cred că e esențial să fii împăcat cu ține însuți înainte de a te strădui să îi mulțumești pe ceilalți.

Poate că sunt haotică, hiperactivă, vorbesc până îți vine să te urci pe pereți, mă plâng des din te miri ce cauză și îi aduc la disperare mai ales pe cei care-mi sunt colegi de birou..dar nu știu dacă pot funcționa altfel. Haosul are sens în lumea mea și nu știu cât m-ar ajuta pe mine dacă aș tăcea și aș aduna frustrări ..până când aș exploda.

Știu că nu sunt definiția întruchipată a unui om bun. N-am fost niciodată, chiar și mama admite. Nu am energia necesară pentru a pretinde că plac pe cineva, dacă eu simt fix contrariul. Și..dacă nu am nimic drăguț de zis, încerc să nu spun nimic. Cred că funcționează și viceversa..prefer să mă ignori, decât să îmi cauți calități pe care eu știu sigur că nu le am. Da, din punctul asta de vedere, poți spune că sunt răutăcioasă. Dar la sfârșitul zilei, atunci când tragi linie și aduni..nu uita că și eu am o fărâmă de umanitate în mine.