If not now, then when?

Am nevoie de timp și pentru mine. Vreau să apăs butonul de pauză, să îmi rezerv timp pentru un pic de introspecție, că n-am mai trecut demult prin sufletul meu și s-a pus praful pe acolo..

Am ajuns să fiu atât de preocupată de ce cred alții despre mine, încât am uitat că cel mai mult contează cum mă văd eu . Și niciodată nu m-am putut lăuda cu o părere prea bună despre mine însămi..am zis că lucrez la asta, dar amânat, am împins limita până la refuz. Și cu ce m-am ales?

Am nevoie să îmi rezerv timp să mă gândesc, să îmi dau seama ce vreau de la mine, apoi ce vreau de la ceilalți. Sportul meu preferat a ajuns să fie fuga de responsabilități (și asta nu te face să te împaci cu ce îți arată cântarul, pe cuvânt). Dacă m-ai întreba dacă sunt fericită, probabil că aș răspunde că nu sunt. Dar problema e că nici măcar nu știu ce îmi lipsește pentru a fi.

Trebuie să îmi dau voie să plâng, dacă asta mă face să mă descarc. Să nu mai îngrămădesc nemulțumire după nemulțumire în sufletul ăla mic și amar..și să risc să explodez la cea mai mică provocare. Să mă uit la seriale de plângăcioase, cu laptopul în brațe și cu pachetul de șervețele lângă mine. Să citesc toate cărțile alea pe care le cumpăr și de care promit că mă apuc azi, mâine, poimâine..

Nu vreau să evadez, să mă izolez sau să fug. Vreau să pot să mă revolt, să iau foc și apoi să mă calmez. Să îmi permit să fiu furtunoasă, bipolară, să mă descarc, să mă răzgândesc…și să nu îmi mai fie teamă de consecințe.

S-ar fi schimbat ceva dacă mi-aș fi acordat timp să meditez și să ezit, în loc să iau decizii pripite și să judec? În fericire oricum nu mai cred, dar poate că ar ajuta să fiu împăcată cu mine însămi. Înainte să vânez tot ce e urât la mine, trebuie să îmi fac timp să găsesc și câte ceva care e frumos. Ar trebui să fie ușor, nu? E atât de ironic faptul că pot ține piept oricui, pot fi o scorpie absolută dacă îmi propun….dar îmi e frică de mine însămi.

Cum obțin timp pentru mine? La ce să renunț? Sau la cine? Probabil la toate îndoielile și complexele alea pe care le car după mine de atâția ani.. Sau la ambiția de a fi de piatră, de neatins, imposibil de emoționat?

Vreau să am timp să fiu și eu om, nu un roboțel ce acționează din reflex și obișnuință. Am nevoie să îmi permi să greșesc, să regret și să sufăr. Perfecționista din mine trebuie să ia o pauză și să accepte că uneori…chiar nu trebuie să fac eu totul.

Am să încetez să ne dovedesc altora ce femeie de neclintit sunt eu. În schimb, voi (re)învăța să fiu..imperfectă.