Closure.

M-am gândit vreo jumătate de oră cum să încep..am scris și am șters de atâtea ori, încât am pierdut numărul.
Niciodată nu îmi găsesc cuvintele atunci când e vorba să scriu ceva despre mine. E rușinos să admit că am o pasă proastă și că nu excelez în a o depăși. Nu am să mă apuc acum să citesc despre “the five stages of grief” și nici să mă redescopăr pe mine însămi. Știu deja ce e acolo, înăuntru..și nu mă încântă gândul de a trece prin haos.

Replicile mele sarcastice? Nu ajută. Nici impulsul ăla de a pleca departe. Am învățat demult că problemele nu dispar dacă fugi și le lași acolo. Te așteaptă cuminți și răbdătoare, își fac și o cafea între timp. Și când sosești, cumva mai vesel și mai refăcut, te îmbrățișează cu drag și dor. Iar tu o iei de la capăt.

Nu am nevoie de ajutor, nici de vreun umăr pe care să plâng. Doar de timp să mă adun și de ceva spațiu. Don’t get me wrong..apreciez grija, mesajele, cafeaua oferită pentru că toată lumea știe că e băutura magică ce mă “îmblânzește”. Sunt bipolară, știu. Azi răstorn munții și debordez de energie, mâine cad și rămân acolo mult și bine.

Nu vreau nici compătimire, o să trec peste tot, îmi e cunoscută noțiunea de “dezastru”. Nu mai pot fi ipocrită să pretind acum că e totul cum trebuie. Nu e. Nici eu nu sunt cum trebuie. Tu, care citești chestia asta..poate mă vezi zilnic, o data pe luna sau naiba știe. Dar eu trebuie să trăiesc constant cu mine însămi. Și ghici ce? Nu sunt o companie plăcută.

În ceea ce îi privește pe oameni..principiul e simplu. Cine te dezamăgește, o poate face și după șase ani. Sau doar am ajuns eu în punctul în care efectiv gândesc pe termen lung și nu mai am timp de pierdut. Who knows? Știu doar că nu mai pot. Nu așa. Nu așteptând următoarea furtună. E alegerea mea și mi-o asum.

Nu cred în tutoriale, în “how to..” și nici în sfaturile pe care le dau altora. Pentru că oricât de mult te ajută pe ține, la mine nu funcționează nimic. Oamenii nu se schimbă. O să treacă și furtuna asta. Știu sigur, am trecut prin câteva.

Despre eroi.

Mâine e ziua ta, mama. Și iarăși nu apuc să te strâng în brațe și să îți spun cât te iubesc și te admir. Și tot ar fi puțin, față de muntele de dragoste pe care îl ai în inima mea.

Îți datorez tot ce e bun și uman în sufletul meu. Tot ce știu și ce simt am învățat de la tine, om minunat. Și parcă tot nu e de ajuns, aș vrea să semăn mai mult cu tine. Să fiu mai răbdătoare, mai calmă și mai blândă. Să iert mai mult și să urăsc mai puțin.

Îmi pare rău pentru că nu iau mereu cele mai bune decizii. Și pentru că nu apuc să te văd mai des, deși inima mea e mereu acolo, cu tine. Dacă eram în locul tău, m-aș fi ciufulit pentru fiecare „de-abia aștept să plec de acasă și să scap de voi” pe care ți-l aruncam în față, drept amenințare, în anii aia în care habar nu aveam ce înseamnă maturitatea și responsabilitățile. Chiar și așa, m-ai lăsat să mă prind singură că oamenii-s răi, iar eu nu-s invincibilă, așa cum mă credeam înainte să mă pună realitatea la pământ.

Adult fiind, nu pot să îmi port de grijă așa cum o faci tu. Știi exact când nu apuc să mănânc sau să dorm. Dar tu, mama? Dormi nopțile sau te gândești cum să îi împaci pe toți, cum să o scoți la capăt cu cheltuielile și cum să faci să mai reziști? Nu te-ai plâns niciodată de cât de greu e serviciul, dar eu îți spun mereu cât de obosită sunt. Acum realizez cât de egoistă sunt.

Îmi pare rău, mama. Îmi pare rău pentru dățile în care ți-am respins grija și am considerat că știu eu mai bine. Iartă-mă pentru fiecare apel respins, crezând că ce făceam atunci era mai important decât să mă auzi și să te liniștești știind că sunt bine. Iartă-mă pentru că promiteam că te sun și uitam să o fac, prinsă în niște nimicuri..

Sper că ești mândră de mine, într-o anumită măsură. Îți dedic ție fiecare realizare, fie ea mică sau mare, din viața mea. Îmi amintesc că atunci când eram copil, mă scoteai în oraș și îmi cumpărai cărți pentru fiecare „Foarte Bine” pe care îl primeam. Și ghici cine nu mai are unde să își pună cărțile acum? M-ai învățat să iubesc lectura, refugiul meu. Acum îți cumpăr eu cărți, mamă. Din păcate, acum nu mai ai timp să le deschizi..

Aș vrea să fug iar la tine atunci când oamenii mă calcă în picioare, să am curajul să plâng până rămân fără lacrimi și să mă încurajezi, cum ai făcut-o mereu. Aș vrea să pot să îți spun tot ce mă doare, gândurile ce mă macină înainte să adorm și să îți arăt cum pierd câte o bucățică din mine. Dar acum sunt și eu adult și mă gândesc cât te-ar durea să știi că realitatea îți lovește copilul.

Acasă nu mai e un loc. Acasă ești tu, mom. Întotdeauna. Îți doresc să fii sănătoasă și să rămâi aici, cu mine. Să împărțim fiecare realizare și să depășim fiecare eșec. Tu mi-ai dat mereu tot ce ai avut mai bun. Acum e rândul meu. Până la capătul lumii și înapoi voi lupta să te știu bine, sănătoasă și fericită.

Eroii sunt reali. Tu mi-ai arătat asta. Te iubesc, mama. La mulți ani !

(Da, douăzeci și cinci de ani împlinești, așa cum îți place ție să spui. La mulți ani sănătoși și plini de bucurii.)

„Eu nu sun să comand mâncare”.

Pe mine mă știți: sunt aia mică și care comentează la orice. Dacă am ceva de zis, spun direct și nu mă obosesc să îmi „cosmetizez” replicile. Haterita pe alocuri, sarcastică în nouă cazuri din zece..completați voi (help?!).Oh well, situația se schimbă drastic din când în când. Primul caz pe care țin să îl menționez e acela în care sunt la birou și se aude întrebarea aia care mă face să vreau să intru sub birou sau să fug să mă închid în baie: „Ce mâncăm și noi?”..iar continuarea mă face să tremur de-a binelea: „Cine sună să dea comanda?”. Eh, aici se oprește tupeul meu.

Iulia a ținut să sublinieze aici acest moment rușinos. NU, (încă) nu am linșat-o. Nu de alta..dar apoi rămân pe veci flămândă. Și îmi cunosc interesele (haha, la asta nu te așteptai!).

Eu nu pot, efectiv nu pot să formez un număr necunoscut și să le zic altceva în afară de „Mi-e foame, adu-mi mâncare”. Cu atât mai puțin să iau decizii și pentru alții. Și dacă aud un „Eu vreau sos salsa, nu usturoi..” deja îmi vine să le torn sosul în cap.

Fac ore suplimentare, mă bag la cel mai greu raport (Girls, știu că citiți, nu luați și voi ad litteram afirmația asta..e o metaforă), dar nu sun să comând mâncare. Aici se oprește productivitatea mea. Dacă aș ști să gătesc, v-aș aduce mâncare de acasă, numai să scap de privirile alea acuzatoare.

În altă ordine de idei, sper că voi putea apela la bunătatea lor și de acum încolo. Nu de alta..da’eu încep să plâng sau devin (și mai) nesuferită atunci când mi-e prea foame și nu cred că sunt pregătiți din punct de vedere emoțional să îmi înfrunte demonii. Când e vorba de mâncare..devin cel mai neajutorat copil și diva din mine pleacă la plimbare.

Dacă tot știu că mă pot baza pe voi când vine vorba de mâncare, țin să menționez că nici la taxi nu sun și nici să fac rezervare pe undeva. Vreun suflet nobil pe aici?