Break even.

Nu  să reușesc vreodată să înțeleg cum unii pot să facă echilibristică pe sârmă, iar eu nu reușesc să fac față unor chestii banale. De când a ajuns să fie nevoie să ai nu știu ce abilități pentru a fi capabil să jonglezi cu lucruri aparent simple și normale. E din ce în ce mai greu să fac eforturi pentru a lăsa mai puțin din mine în alți oameni, să mă detașez de job, să renunț la dorința a de a-i mulțumi pe toți.

Dacă am ajuns iar să îmi caut cuvintele aici, înseamnă că toate sticlele alea de vin și zilele în care am încercat să mă..reconstruiesc au fost degeaba. Nu știu când am adormit ultima dată fără să mă gândesc întâi la toate tâmpeniile posibile și să mă mai demoralizez încă un pic.  Aud în stânga și în dreapta de motivație. Oh well, eu am cam epuizat-o pe a mea. Și nu văd cum aș putea face rost de rezerve noi. Am obosit de la atâtea fluctuații, de la atâta bipolaritate: azi îmi promit că îmi depășesc nenorocitele alea de complexe și mâine mă întorc acasă plângând. Și nu vreau nimic de la alții. Nu accept să îmi poarte altcineva războaiele.

Ceva în mine e defect. Sau îmi lipsește ceva și nici măcar eu nu știu despre ce e vorba, am încetat demult să mă înțeleg. Sunt capabilă să vorbesc ore în sir despre te miri de prostie, dar nu știu când mi-am găsit ultima data cuvintele pentru a spune deschis ce mi-ar prinde bine.  În teorie, secretul ar fi să nu mai iau totul atât de personal. Așa aș putea să îmi gestionez nivelul de stres, să nu mai simt că mă sufoc atunci când mă inundă anxietatea și să n-o mai iau periodic pe arătură. Dacă există ceva ce te macină și te decizi să ignori sursa nemulțumirii…nu înseamnă că ea dispare, ci că o să sape acolo în subconștientul tău o adevărată gaură neagră. Și o să te înghită când o să îți fie lumea mai dragă.

Poate am ajuns eu să fiu prea pesimistă sau m-am obișnuit să încerc să rezolv tot, pentru a nu avea parte de priviri acuzatoare. Nu știu dacă toată singurătatea asta e doar în capul meu, dar nu mă mai simț capabilă să mai vorbesc cu cineva despre toate găurile negre din mintea mea. Sunt conștientă de faptul că fiecare își poartă propria povară și nimeni nu are nevoie să fie încărcat și cu ale altora.  Din ce în ce mai des mă apuc să-mi fac în minte liste cu lucrurile bune pe care le am în mine și cu alea rele. În ultima vreme…cele rele câștigă detașat, iar eu mă simt din ce în ce mai defectă.

Aș avea atâtea lucruri să îmi reproșez, dar nimic nu se repară cu păreri de rău. Azi am pierdut lupta cu mine însămi. Mâine o să încerc din nou, poate voi avea mai mult noroc.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s