Netflix and chill.

Din când în când…mintea mea ciudată are nevoie de o pauză de la oameni.  N-am mai văzut picior de om de vreo 3 zile, am terminat două cărți și un serial. Chestii productive? Zero. Și tot zero remușcări.

Apropo de seriale, am de făcut o recomandare. Rar se întâmplă să fiu zguduită de un serial. Black Mirror se cheamă pacostea. La primul episod m-am gândit doar “Doamne, cât de prost e”..dar am zis să îi mai dau o șansă. Mă rog, m-a ajutat și faptul că episoadele nu au vreo legătură între ele. Sunt cumva..niște filme ceva mai scurte. Oh, well..l-am terminat în două zile. Încă mă bântuie. Viață socială zero, cum spuneam.  Totuși, vă sfătuiesc să îl vedeți, mai ales dacă sunteți cam prea atașați de tehnologie, cum e și cazul meu. Mesajul transmis în fiecare episod vă va pune un pic pe gânduri.

Urmează să încep The Crown. Mereu mi-a plăcut de bunicuța Elisabeta a britanicilor. Când fetițele de vârsta mea visau să fie prințese/regine..eu mă vedeam preoteasă, dar asta-i altă poveste. În altă ordine de idei, ăștia de la Netflix sunt cam cea mai bună invenție a secolului 21. Am luat literally expresia “Netflix&chill”, iar uneori nu mă urnești din față laptopului, oricât te-ai strădui.

Mă supun periodic unui “detox” de la oameni și de la realitate. Poate că-i nesănătos, egoist sau doar ciudat. Nu mai am răbdare. Nici cu mine și nici cu restul. Dar încerc să mă autoeduc cumva. Să învăț cum stă treabă cu diplomația sau, pur și simplu, să fac niște schimbări. N-ar fi rău nici să mă conduc mai mult după fapte, nu după vorbe.  Nu pot să pun cumva pauză sau să caut butonul de “replay”? Ṣtiu, e total nesănătos să petrec prea mult timp cu mine și să am timp să dezvolt toate scenariile alea idioate ce mă țin trează adesea.

Mă uimesc pe mine însămi din ce în ce mai des. Zici că am personalitate multiplă. Pot să fiu cea mai “doamna dintre doamne”, să-ți zâmbesc și să îți urez o zi frumoasă, chiar să îți cedez locul, dacă ești o băbuță de treabă. Eh, partea nașpa e când iese teleormăneanca din mine. Mai nou, Teleormanul e un fel de gaură neagră a țării, dacă te iei după toate articolele din social media. Deci, automat, asta m-ar face ușor mahalagioaică, right? S-au dus glumele despre Vaslui, hai să facem mișto de “Dragnealand”.

Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe aia care chiar credeau asta, dar nu trăim în copaci acolo. Și buletinul de TR nu e sinonim cu “Heil, Dragnea!”. Niciun om întreg la minte și care are, preferabil, mai puțin de 65 de ani nu e încântat de circul asta. Pe bunica-mea am amenințat-o că plec din țara dacă îi mai votează vreodată pe-ăștia..că o să mă lase fără loc de muncă.  Ea s-a panicat atunci, eu încep să mă panichez acum, când văd că nu e total imposibil acest scenariu. În orice caz, teleormăneanca din mine e a dracului tare, dacă ne raportam strict la origini. Și nu, nici măcar nu mi-e rușine cu asta.

Oamenii oricum nu mă plac, fie că-s de treabă sau nesimțită. Oh well, la un moment dat voi învăța să nu mă mai las atinsă de chestia asta. Work in progress?!

New year, same me.

Unul dintre multele lucruri pe care le detest pe lumea asta e obiceiul ăsta care a devenit cumva obligatoriu: la fiecare început de an ne facem liste peste liste și promisiuni către noi înșine: clasicele „o să încep să merg la sală”, „o să mă las de fumat”, „o să muncesc mai mult”. Promisiuni care țin..cât? Maxim..câteva săptămâni? Dăm vina pe lipsa de timp, pe faptul că avem niște zile și-așa prea pline, iar lista scuzelor poate continua la nesfârșit.

Nu am fost niciodată adepta începuturilor de dragul calendarului. Adică ce naiba, eu amân dieta și fără să îmi fi propus să încep una fix când orologiul a bătut miezul nopții. Plus că..trag cât de mult pot eu pentru a-mi ține promisiunile față de restul, dar pe mine mă amăgesc cam de fiecare data. De-aia am ajuns să cântăresc 56 de kilograme (uraaa..), după ce reușisem să ajung la 50 acum vreo două-trei luni.

Anul asta am renunțat și la clasicul bilanț. Tare mi-e teamă că dacă aș fi început să rememorez câteva întâmplări, aș fi sfârșit bocind într-un colț. În linii mari, nu a fost un an bun. Sau o perioadă prea roz, că să ignor clișeul calendarului. Sincer? Habar n-am când se va încheia. Că nu cred în ideea că a venit o zână care a șters totul cu bagheta ei magică, inclusiv memoria oamenilor și ne-a dat tuturor șansa să o luăm de la zero. Uite un exemplu stupid: o mai știi pe tipa aia pe care o urăști de vreo 5 ani? Ghici ce, de azi nu deveniți BFFs.

Totuși..uitându-mă un pic în spate, cred că am câteva lucruri să-mi reproșez și pe care aș vrea să fac cumva să le îndrept. Nu că a început un alt an, ci pentru că nu mai pot să fiu atât de nesimțită.

Aș fi putut să merg mai des pe-acasă, dar n-am făcut-o. Treceau și câte două luni fără să îi văd pe ai mei, deși ne despărțea un drum de vreo oră. Și când mergeam..alegeam să stau în camera mea și să citesc sau să mă uit la vreun serial, chestii pe care oricum le-aș fi putut face și la București. Nu-mi amintesc când le-am spus ultima data alor mei că îi iubesc ..sau orice alt lucru care ar sugera afecțiune.

Aș fi putut avea mai multă încredere în mine. Un exemplu: găsisem un job care mi se părea că țipă după mine, însă nu am aplicat, pentru că m-am simțit prea..proastă și pentru că m-am gândit că nu ar fi interesați fix de mine. Trebuie să lucrez serios la aspectul ăsta, am ajuns să cred sincer tot ce aud rău despre mine și să pun la îndoială orice compliment. De luni bune mă chinui să îmi scot monștrii din cap și să nu mai fiu atât de dură cu mine însămi.

Mi-ar fi plăcut să fiu o persoană mai răbdătoare. Cu mine, cu oameni, cu situațiile..cu tot. Ca să înțelegeți, sunt genul ăla de om care vede roșu în față ochilor atunci când stă la coadă la KFC și are mai mult de 3 persoane în fața sa. Dacă cineva are tupeul să nu respecte rândul…dezlănțui iadul. Uneori mi-e greu să las lucrurile să curgă leeeent și domol, când eu sunt cea mai grăbită persoană pe care o știu. Nu am răbdare cu mine, darămite cu alții?

Aș fi vrut să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin. Să îl las pe celălalt să își termine ideea, înainte să a mă grăbi să trag concluzii și să îl contrazic. Să învăț să comunic mai eficient și să o las mai ușor cu sarcasmul și replicile acide. Nu am mereu dreptate, sunt conștientă de asta. Pasul următor ar fi să și admit asta atunci când e nevoie.

Nu e vorba despre lucruri pe care le-am făcut strict în anul ce de-abia s-a încheiat. Poate că ar fi fost bine să fie așa. Nu, sunt lucruri pe care le fac de ceva mai mult timp. Mult prea mult. Iar asta, din păcate, mă împiedică să sper că aș putea deveni vreodată un om bun.

B.