New year, same me.

Unul dintre multele lucruri pe care le detest pe lumea asta e obiceiul ăsta care a devenit cumva obligatoriu: la fiecare început de an ne facem liste peste liste și promisiuni către noi înșine: clasicele „o să încep să merg la sală”, „o să mă las de fumat”, „o să muncesc mai mult”. Promisiuni care țin..cât? Maxim..câteva săptămâni? Dăm vina pe lipsa de timp, pe faptul că avem niște zile și-așa prea pline, iar lista scuzelor poate continua la nesfârșit.

Nu am fost niciodată adepta începuturilor de dragul calendarului. Adică ce naiba, eu amân dieta și fără să îmi fi propus să încep una fix când orologiul a bătut miezul nopții. Plus că..trag cât de mult pot eu pentru a-mi ține promisiunile față de restul, dar pe mine mă amăgesc cam de fiecare data. De-aia am ajuns să cântăresc 56 de kilograme (uraaa..), după ce reușisem să ajung la 50 acum vreo două-trei luni.

Anul asta am renunțat și la clasicul bilanț. Tare mi-e teamă că dacă aș fi început să rememorez câteva întâmplări, aș fi sfârșit bocind într-un colț. În linii mari, nu a fost un an bun. Sau o perioadă prea roz, că să ignor clișeul calendarului. Sincer? Habar n-am când se va încheia. Că nu cred în ideea că a venit o zână care a șters totul cu bagheta ei magică, inclusiv memoria oamenilor și ne-a dat tuturor șansa să o luăm de la zero. Uite un exemplu stupid: o mai știi pe tipa aia pe care o urăști de vreo 5 ani? Ghici ce, de azi nu deveniți BFFs.

Totuși..uitându-mă un pic în spate, cred că am câteva lucruri să-mi reproșez și pe care aș vrea să fac cumva să le îndrept. Nu că a început un alt an, ci pentru că nu mai pot să fiu atât de nesimțită.

Aș fi putut să merg mai des pe-acasă, dar n-am făcut-o. Treceau și câte două luni fără să îi văd pe ai mei, deși ne despărțea un drum de vreo oră. Și când mergeam..alegeam să stau în camera mea și să citesc sau să mă uit la vreun serial, chestii pe care oricum le-aș fi putut face și la București. Nu-mi amintesc când le-am spus ultima data alor mei că îi iubesc ..sau orice alt lucru care ar sugera afecțiune.

Aș fi putut avea mai multă încredere în mine. Un exemplu: găsisem un job care mi se părea că țipă după mine, însă nu am aplicat, pentru că m-am simțit prea..proastă și pentru că m-am gândit că nu ar fi interesați fix de mine. Trebuie să lucrez serios la aspectul ăsta, am ajuns să cred sincer tot ce aud rău despre mine și să pun la îndoială orice compliment. De luni bune mă chinui să îmi scot monștrii din cap și să nu mai fiu atât de dură cu mine însămi.

Mi-ar fi plăcut să fiu o persoană mai răbdătoare. Cu mine, cu oameni, cu situațiile..cu tot. Ca să înțelegeți, sunt genul ăla de om care vede roșu în față ochilor atunci când stă la coadă la KFC și are mai mult de 3 persoane în fața sa. Dacă cineva are tupeul să nu respecte rândul…dezlănțui iadul. Uneori mi-e greu să las lucrurile să curgă leeeent și domol, când eu sunt cea mai grăbită persoană pe care o știu. Nu am răbdare cu mine, darămite cu alții?

Aș fi vrut să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin. Să îl las pe celălalt să își termine ideea, înainte să a mă grăbi să trag concluzii și să îl contrazic. Să învăț să comunic mai eficient și să o las mai ușor cu sarcasmul și replicile acide. Nu am mereu dreptate, sunt conștientă de asta. Pasul următor ar fi să și admit asta atunci când e nevoie.

Nu e vorba despre lucruri pe care le-am făcut strict în anul ce de-abia s-a încheiat. Poate că ar fi fost bine să fie așa. Nu, sunt lucruri pe care le fac de ceva mai mult timp. Mult prea mult. Iar asta, din păcate, mă împiedică să sper că aș putea deveni vreodată un om bun.

B.

Presents, presents everywhere.

După ce că starea mea naturală s-ar descrie prin “n-am suflet, nici emoții și nici nu vreau să am”, an de an ajung un fel de Grinch al secolului 21. Urăsc așa-numitul Christmas marketing, ce mă invadează dinainte de Halloween și detest  de-a dreptul isteria cumpărăturilor. A doua parte sună un pic ipocrit, pentru că de vreo săptămână colind și eu mall-urile, în căutare de cadouri pentru ăștia care au trecut de zidurile alea înalte și mi-au salvat umanitatea de la pieire.

Anul acesta am îmbrățișat ideea că vin Sărbătorile și am decis să fiu un pic mai soft. Chiar am cumpărat brăduț și toate cele. Mă rog, cu brăduțul e altă poveste. L-am luat mai mult pentru bestie, să își facă de cap cu el, însă..nu a băgat în seamă nici globulețe, nici luminițe.. Într-o seară îmi dăduse speranțe, că începuse să roadă beteala, dar n-am nicio șansă să îl găsesc suspendat printre crengi. Oare să fie de vină și faptul că e destul de ..bine făcut?!

Cum să descriu eu Bucureștiul în perioada asta? Haotic? Sufocant? Insuportabil? Cozile au ajuns sport național..începând din trafic și terminând cu magazinul de la colț. Am ajuns să fac o oră până la muncă, la oră 11 (!!!), deci nu la prima oră, când se știe că e haos în trafic..deși de obicei făceam maxim jumătate de oră. Ăia care nu-s în mall, sunt în trafic (în drum spre mall, bineînțeles).

Și-așa am o problemă cu aglomerația și simt că mă ia câte-un atac de panică atunci când văd mulți oameni în jurul meu. Iar zilele astea..magazinele sunt ca niște bombe cu ceas. Am făcut tâmpenia să mă opresc într-un mall în drum spre casă, în ideea să iau câte ceva pentru prietena mea. Îmi făcusem planul dinainte: mă uitasem pe site, văzusem ceva ce știam ce i-ar plăcea, mă gândeam că merg, cumpăr și decolez în secundă doi. Oh, well..am fost suficient de proastă încât să și cred că se va întâmpla așa. Nu exagerez..unele magazine aveau rafturile GOALE, iar eu evident că nu am găsit ce căutam. Cu nervii gata să spargă zidurile, am zis că mă mai uit, poate dau de ceva ok. În fiecare magazin am văzut cozi de câțiva metri la fiecare casă, toată lumea căra pungi și pungute, se opreau că trazniti în drum, pentru că văzuseră dracu’stie ce în câte-o vitrina…iar eu am renunțat. După ore bune petrecute la birou, să stau să mă lupt cu oamenii printre raioane, să mă chinui să îmi fac loc să trec printre pungile pe care le târau după ei…nu reprezenta noțiunea mea de relaxare after-work.

Cred că ăștia care și-au făcut curaj să mă iubească apreciază mai mult dacă rămân întreagă la minte, decât dacă mă prezint cu un cadou cumpărat după o luptă cu un alt client și după ce m-am certat cu minim 3 persoane la casă de marcat. În caz că va gândiți să îmi sugerați să comand online, been there, done that. Coletul mi-a ajuns cu o săptămâna întârziere, după două reclamații și ore bune petrecute în telefon cu cei de la suport. Toată lumea da vina pe aglomerație (ce surpriză!)..

Poate sunt eu nebună sau am prea puțină răbdare, dar zău că am ajuns să cred în vorba aia cliseilca, conform căreia..Crăciunul nu e doar despre cadouri.  Și-așa am prea puțin timp liber, refuz să îl irosesc prin magazine cu necunoscuți, stând la cozi (în condițiile în care răbdarea mea se limitează la 3 persoane în față mea) și repetând înjurături în gând, ca un fel de mantra.

Acum îl înțeleg pe Grinch, el nu ura Crăciunul în sine, ci oamenii.

Merry Grinchmas, așadar.

„Eu nu sun să comand mâncare”.

Pe mine mă știți: sunt aia mică și care comentează la orice. Dacă am ceva de zis, spun direct și nu mă obosesc să îmi „cosmetizez” replicile. Haterita pe alocuri, sarcastică în nouă cazuri din zece..completați voi (help?!).Oh well, situația se schimbă drastic din când în când. Primul caz pe care țin să îl menționez e acela în care sunt la birou și se aude întrebarea aia care mă face să vreau să intru sub birou sau să fug să mă închid în baie: „Ce mâncăm și noi?”..iar continuarea mă face să tremur de-a binelea: „Cine sună să dea comanda?”. Eh, aici se oprește tupeul meu.

Iulia a ținut să sublinieze aici acest moment rușinos. NU, (încă) nu am linșat-o. Nu de alta..dar apoi rămân pe veci flămândă. Și îmi cunosc interesele (haha, la asta nu te așteptai!).

Eu nu pot, efectiv nu pot să formez un număr necunoscut și să le zic altceva în afară de „Mi-e foame, adu-mi mâncare”. Cu atât mai puțin să iau decizii și pentru alții. Și dacă aud un „Eu vreau sos salsa, nu usturoi..” deja îmi vine să le torn sosul în cap.

Fac ore suplimentare, mă bag la cel mai greu raport (Girls, știu că citiți, nu luați și voi ad litteram afirmația asta..e o metaforă), dar nu sun să comând mâncare. Aici se oprește productivitatea mea. Dacă aș ști să gătesc, v-aș aduce mâncare de acasă, numai să scap de privirile alea acuzatoare.

În altă ordine de idei, sper că voi putea apela la bunătatea lor și de acum încolo. Nu de alta..da’eu încep să plâng sau devin (și mai) nesuferită atunci când mi-e prea foame și nu cred că sunt pregătiți din punct de vedere emoțional să îmi înfrunte demonii. Când e vorba de mâncare..devin cel mai neajutorat copil și diva din mine pleacă la plimbare.

Dacă tot știu că mă pot baza pe voi când vine vorba de mâncare, țin să menționez că nici la taxi nu sun și nici să fac rezervare pe undeva. Vreun suflet nobil pe aici?

Rezumat.

Astăzi: Douazeci și trei august. S-a dus și vara asta. Și tot grasă și nebronzata am rămas.. De dimineață mă chinuie o durere de cap enervantă, care m-ar face să mă dau bucuroasă cu fruntea de vreun zid, dacă asta ar însemna să treacă.. Ori e cazul să las mofturile și să (re)încep să îmi port ochelarii..ori tot ce mă macină pe interior a ajuns să îmi chinuie și mintea..și-așa făcută vraiște.

Sunt recunoscătoare pentru: bestia aia arogantă, care mă trezește în fiecare noapte la 4-5 dimineața, doar pentru că are chef să fie hrănit și băgat în seamă. Și pentru că mai am puterea să nu o iau razna complet. M-aș pupa singură în fiecare dimineață, când găsesc undeva puterea să mă dau jos din pat.

Mă gândesc: că ar trebui să îmi cunosc limitele și să nu mai fac tot posibilul să trag de mine. Mă mai gândesc și la faptul că uneori nu pot face eu totul, nu pot să îi fac pe alții să rămână, dacă vor să plece. E că zicala aia cu dragostea..că nu se poate cu de-a sila. Mă macină și gândul că m-am schimbat. Parcă sunt mai crizată, mai deprimată și mai nefericită. Ce e și mai trist e că nu știu cum să ies din starea asta.

Sper: sa reușesc să regăsesc linia de plutire. Și puterea să accept că oamenii renunță, se satură și pleacă. Iar eu nu pot face nimic să schimb asta. Așa mi-ar plăcea să găsesc soluții repede, fără să mă frământ zile și nopți în șir și să accept că uneori ..pur și simplu nu sunt suficient de bună. Sau de puternică. Ok, poate sunt deprimată. Nu sunt nici primul, nici ultimul om care se confruntă cu așa ceva. Însă e obligatoriu să fac ceva să trec peste.

Îmi doresc: să învăț să fiu mai disciplinată. Să nu mai uit să mănânc, să dorm sau să îmi fac timp pentru mine. De asemenea..trebuie să învăț să iert. Întâi pe ei, apoi pe mine însămi. Am renunțat să mă gândesc la viitor, la ce o să fac peste o luna, peste un an..

Vreau: sa dorm și să citesc mai mult. Trebuie să învăț să mă controlez, să nu mă mai laș dărâmată și poate să spun tot ce am de zis. Am ajuns să fac exerciții dintr-alea cu „inspiră/expiră” înainte să iau cuvântul  si să aleg mereu diplomația, în locul sincerității. Ma gândesc că sufletul meu e că un dulap în care tot îndeși lucruri. La un moment dat..ușile alea se vor deschide și cam tot ce am strâns acolo se va revărsă pe podea.

În casă: e liniște. Lenevesc în pat, cu laptopul pe un picior și cu bestia pe celălalt. Dacă stau să mă gândesc..asta fac în fiecare zi: mă arunc în pat, pentru că efectiv nu mai pot funcționa.

Săptămâna care a trecut: nu mai știu exact nici ce am făcut ieri. Săptămâna trecută e cumva..în ceată. Zilele mele sunt de două tipuri: alea în care mă îmbrac frumos, mă duc la birou și încerc să fiu un adult funcțional…și alea în care aleg să nu fac nimic și să mă izolez de orice ființă umană.

Ieri: Cum spuneam..știu doar vag. Am avut aceeași durere de cap care m-a redus la stadiul de legumă.

Concluzii?

Parcă mă trădează cuvintele. Mă gândesc tot mai des că totul ține de alegeri. Și de cât de mult îți dorești să schimbi tu ceva la tine, înainte să le ceri asta altora.

Probabil o să ajung IAR în punctul ăla în care va trebui să port ochelari toaaaată ziua (de când mă știu..am evitat să îi port pe stradă, simțeam că o mă împiedic de borduri și o să cad în mijlocul străzii..). So much joy (not). Mică, grasă și ușor chioara. Femeie mișto, ce pot spune..

Blestemul detergentului.

Cui nu îi place să stea prin magazine? Mă rog..acum mă adresez femeilor, noi suntem alea care ne uităm la fusta AIA neagră că la Sfântul Graal, deși e probabil să mai avem vreo 3 identice prin dulap.

Acum urmează partea în care mărturisesc a dirty little secret: în fiecare zi dintr-aia în care muncesc la foc automat și mă întreb cum dracu’mai pot fi un adult funcțional..mă consolez cu ideea că atunci când ies de la birou mă duc să îmi cumpăr ceva. Orice, cât de mic..să știu că m-am premiat pentru faptul că am rezistat. Ce psiholog? Sinsay e raiul meu, parol.

În egală măsură..detest să merg să cumpăr chestii pentru acasă. Atunci când mă apropii de ACELE raioane ale hipermarketului, simt că am făcut degeaba vreo 18 ani de școală, că tot mă emoționez când trebuie să aleg un detergent sau balsam de rufe. Să nu uităm că am avut acel experiment nereușit..în care toate tricourile albe (și ale mele și ale lui) au devenit un roz pal superb. Încă se uită strâmb la mine când își aduce aminte..

Serios acum? De unde se presupune că ar trebui să știu de care am nevoie? Hai să luăm detergentul de rufe: pudră, lichid, capsule, cu efect de albire, cu nu știu ce balsam în el. Really? De curând găsisem o ofertă la un detergent lichid și am zis să renunț la capsula aia pe care o aruncam în cuvă și scăpam în 2 secunde. Nuuu, frate. Ăsta avea un dop de dozare pe care ei ziceau că îl bagi ÎN mașină și îl lași acolo. Deh, mie mi-a dat cu virgulă și am apelat la doamna care ar fi trebuit să mă bată oleacă și să mă țină mai mult pe lângă ea cât încă eram acasă. Degeaba. M-am uitat la tutoriale pe YouTube care îți explicau cum să îl folosești și tot nu eram convinsă (Da, există…pentru tute d-astea ca mine).

Am zis să cer mai multe păreri și am lansat bomba a doua zi când am ajuns la birou. Am fost băgată în ceață, pentru că părerile erau împărțite: cineva punea detergentul lichid în compartimentul de sus, altcineva m-a sfătuit să pun cu tot cu capacul de dozare (ce naiba poate să se întâmple?!). Și așa a ieșit o maaare polemica. Până la urmă..mi-am făcut curaj și am făcut ca tanti aia din tutorial. Momentan sunt safe, nu am stricat nimic.

Apoi e problema cu balsamul. De unde să știu eu din care vreau? Și Vanish? Gold, Oxi Action sau Oxi Action Crystal White? Care e faza cu varietatea astea de produse? Nu toți detergenții de vase fac FIX aceeași chestie? Și chestia aia cu care speli pe jos? Mi-a luat vreo 20 de minute să mă decid cu ce să spăl pe jos. Citeam că proasta etichetele, le comparam și tot nu eram în stare să aleg. Până la urmă l-am luat pe ăla roz, că îmi plăcea culoarea, nu de altceva.

Știați că există soluții diferite pentru curățarea chiuvetei din baie și pentru curățarea celei din bucătărie. De ce? Care e diferența, pe bune? E pură tortură pentru mine să aleg așa ceva. Dacă îndrăznesc să întreb vreo doamnă..se uită la mine de parcă acum aș fi picat din junglă și încerc să mă prind cum e cu civilizația..

Help? Vreun training, vreo prezentare Power Point pentru corporatista din mine? Maica-mea a renunțat să mă educe de când am dat rateu cu ciorba? Sau să fi fost clătitele..?

Căldură mare, mon cher !

Tocmai am realizat că eu nu sunt pregătită pentru vară. De aspectul fizic nu vorbim, că acu’mă pun să plâng de ciudă, dar nici măcar emoțional? Cândva nu aveam probleme cu temperaturile ce sar de 30 de grade, dar în ultimul timp am ajuns să mă preling efectiv pe trotuar, pentru că uitasem cum e să treci zilnic prin iad. Iar asta e ciudat, având în vedere că ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu temperaturile ridicate, la cât de des sunt trimisă la dracu’..

De când mă știu, mă lăudam cu faptul că sunt imună la căldură și rezist la caniculă. Să fie blestemele de vina sau vârsta? Mi-e frică să caut un răspuns la asta. Majoritatea se refugiază pe la piscină sau la mare, numai ca să nu mai simtă canicula. Ghici ce? Eu NU mă bronzez, eu mă înroșesc și dup-aia mă plâng o săptămâna că nu pot să dorm din cauza că mă ustură pielea. Știți femeile alea bronzate uniform și date cu ulei după care întoarcem capul pe stradă? Eh, eu sunt că un pui de hipopotam, cu picioare grăsuțe și cu mers chinuit. O priveliște mirifică, I know. Să zic și de beach body și de complexele mele de muiere terorizată de cântar? Vara asta nu prea mă văd stând pe vreun șezlong (că în piscina de adulți nu întru, sunt terorizată de apă).

Apropooooo..ați remarcat trendul verii ?! Cum nuuu? PAPUCII CU PUF !!! Imposibil să nu văzut pe cineva pe stradă sau prin mall (loooogic!). Nu știu cum naiba a luat amploare moda asta, da’ eu nu aș avea curajul să merg cu doi porcușori de Guineea în picioare, să mă iertați. Jos pălăria pentru voi ! Și aia cu oleacă de puf pe margine, ce dracului. Pe lângă faptul că efectiv mături pe jos cu pufoseniile, mergi ca și cum ai avea un ușor handicap locomotor, că te chinui să nu îți scape vietatea din picior în timp ce pășești pe podium, pardon…stradă. În calitate de stăpână de motan negru că noaptea, mă simt ușor ofensată de asemănarea bestiei cu papucii ăia vii și cu puf negru. Dacă aș aduna și eu blana care îi cade în decurs de vreo săptămână, strâng cât să îmi fac și eu o pereche de hidoșenii d-alea.

Singura parte bună a verii e că pot să mănânc câtă înghețată am chef . Dar apoi iar mă lovește melancolia când mă urc pe cântar. Oricum ai da-o, nu e bine..intrăm într-un cerc vicios. Ah, adăugăm și faptul că noapte de noapte doarme o chestie blănoasă și pufoasă în sufletul meu? Ai zice că îi e și lui cald..la cât de negru și..bine făcut e. Dar nu, eu tot sclavă și suport comod rămân.

Ca să o dau în și mai multă hatereala..pe la voi pe la birou se ceartă oamenii din cauza aerului condiționat? În orice multinațională cred că există celebra dispută între cei care sunt pro și cei care nu îl tolerează ușor (mai ales la valori sub 20 de grade). Eh, eu fac parte din a doua categorie. A început sezonul certurilor din cauza lui, ca să întru acum în probleme de corporatiști.. O să fie o vară luuuuunga și bipolară. „Hell îs coming”, ca să parafrazez cel mai așteptat serial al verii 😦

Ghinionul poarta intotdeauna baston si are carucior de cumparaturi.

Încep să cred că sunt urmărită de un blestem…sau doar am supărat astrele cu ceva grav. Probabil că cineva are o păpușă voodoo cu numele meu pe ea și se roagă în fiecare seară să îmi luxez glezna pe scări sau măcar să vărs pe mine o cană cu cafea fierbinte.

Sunt un magnet biped pentru babuțe isterice. Nu, nu glumesc. Mă rog..și faptul că stau în Drumul Taberei ar fi un factor important. Doar vecinele mele se laudă că stau aici încă de pe vremea când în locul blocurilor erau pășuni pentru animale sau ale voastre încă nu s-au senilizat? Speram că nu voi mai avea ce povesti despre ele, dar mă surprind pe zi ce trece. Nu știu de ce naiba au mai montat camere la fiecare etaj, că astea oricum știu tot ce mișcă pe o rază de 1 kilometru.

Nu știu dacă voi ați fost treziți la 7 dimineața de urletele pensionarei care era nemulțumită de modul în care spăla pe jos doamna care făcea curățenie la etaj. A ieșit în halat, i-a luat mopul din mână și i-a arătat ea cum se face: de la stânga spre dreapta, nu în zig-zag. Am închis ușa și nu am îndrăznit nici măcar să fac scandal pentru că mă trezise..

În altă ordine de idei, am avut noroc de un weekend însorit și, ca orice corporatistă devotată, am simțit nevoia să fiu rebelă și să mai văd și eu cum arată cerul ăla real, nu doar cel pe care îl văd reflectat în monitor. Recomand din toată inima parcul de lângă Palatul Mogoșoaia, pentru în zilele în care chiar ai nevoie să te detașezi de tot (și să faci câteva poze drăguțe, fie vorba între noi).

Ca să nu sar de la un subiect la altul, voi ați văzut bunicuțele care populează parcurile? Hmm..asta e o întrebare retorică, de fapt. Nu ai șanse să găsești o bancă liberă atunci când efectiv simți că te prăbușești, pentru că sunt toate populate de turme de babuțe ieșite să socializeze (și să te judece, că vin la pachet). Cele din zonă mea sunt ceva mai pudice, dar ați trecut vreodată vara prin parcul Tineretului? Acum câțiva ani am avut un șoc..văzând femei trecute de 60 de ani făcând plajă topless pe dealurile din parc..cu burtică la soare, că altfel nu se bronzează uniform. Cu păturică, ulei de plajă, revistă și tot tacâmul. Nu am văzut nici măcar o fată de vârsta mea cu atât de mult curaj, pe cuvânt.

Nu sunt tocmai puritană, dar dacă mergeam eu fără tricou pe stradă, ar fi fost un gest obscen, nu? Egalitate, dom’ne. Tot astea sunt alea care se uită urât la mine dacă am tupeul să am prea mulți nasturi desfăcuți la cămașă. Nu mă înțelegeți greșit, fiecare are libertatea să se expună cât de mult dorește. Problemă mea e că tot ele îmi spun că sunt păcătoasă din cauza că sunt despletita și despuiată (true story) pentru că lungimea fuștei nu respectă normele de bună purtare.

După părerea lor, Java e „limba diavolului” și orice conversație purtată lângă ele e o sfidare la adresa cărții de rugăciuni pe care o poartă mereu cu ele prin autobuze (și asta e true story). Poate sunt eu de modă veche, dar nu în numărul de pagini citite din ea stă umanitatea, ci în ceea ce faci TU după ce o lași din mână.

Mă gândesc serios să țin un jurnal, „Întâmplări din Drumul Taberei” și să îl fac public de-abia după ce mă mut de aici. Că altfel mă aleg cu și mai multe păpuși voodoo. Dar stați..oare faptul că am o pisică neagră m-ar putea ține departe de blesteme sau asta mă face să par automat vrăjitoare?! Toată iarna au hibernat, dar parcă acum au revenit cu forțe proaspete. Doamne, da-mi răbdare și un vocabular ceva mai prietenos..

#rezistăm

Înainte de toate…dacă ai impresia că sutele de mii de oameni care protestează în țară sunt niște cretini spălați pe creier, te invit să te oprești aici cu lectura. Nu țin neapărat să întru în discuții fără sfârșit pe teme politice, care chiar nu mă pasionează. Simt nevoia să ÎMI EXPRIM părerea pe blogul PERSONAL. Hai să avem o seară bună amândoi și să nu începem o polemică.

Nu am văzut știri/poze pe alt subiect pe alt subiect decât cel al protestului. Dacă nu ai trăit într-o peșteră, sigur știi și tu câte ceva despre treaba asta. Nu mă obosesc să expun problema sau să mai aduc argumente. Am tot respectul pentru fiecare persoană care s-a săturat să trăiască într-o țară coruptă, incorectă și plină de trădători. Am nevoie să mă simt sigură pe viitorul meu și să simt că lucrurile merg într-o direcție mai bună, nu că se prăbușește totul.

În caz că nu ne știm personal, eu sunt „d-aia de la Teleorman”, de-acolo de la Dragnea. Mi-ar plăcea să nu se mai generalizeze, nu am auzit UN INDIVID din Teleorman susținând faimoasa ordonanță sau partidul Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit (too much Harry Potter, I know). Nu, nu suntem spălați pe creier și nu vedem doar roșu în fața ochilor.

Aseară, în drum spre casă, am avut ghinionul să aud ceva care m-a făcut să vreau să să fie legal să strângi de gât pe cineva până când își înghite cuvintele, la propriu. O tanti trecută de 60 de ani vorbea la telefon și se plângea de „bezmeticii” care protestează la Victoriei, niște inconștienți care nu înțeleg că domnii din Parlament știu carte și pot să ia cea mai bună decizie. Hai, să mori tu, tanti?! Știu carte..de la doctoratele alea plagiate?

Data viitoare când mai deschizi gura și îi judeci pe oamenii pe care eu îi consider eroi..sper să se trezească una mai nesimțita decât mine și să îți dea două palme. Gândește-te că acolo e amărâtul de doctor la care tu te duci săptămânal și te plângi că te doare spatele și-un pic în fund, de la bățul ăla pe care îl ai înfipt acolo de ceva timp. Sau farmacista pe care o disperi cu paranoia ta. Șoferul RATB care te plimbă prin tot Bucureștiul. Casierița de la Mega cu care te cerți pentru că te simți nerespectată. Adică noi, fraierii care încă muncim în țara asta și care îți plătesc ție pensia și toate gratuitățile de care beneficiezi. Noi, nesimțitele care stăm toată ziua la birou, dăm două click-uri și apoi ieșim să fumăm, că am obosit de la atâta efort.

Am obosit. Nu vreau că deciziile cu privire la viitorul nostru să fie luate de cei care au trăit prea mult în comunism și nu știu ce e aia democrație. Cei care critică dreptul la libera opinie și care s-au obișnuit cu un dictator în fruntea țării. Se închină din toată inimă când trec prin fața unei biserici și apoi afirmă că nenorociții aia meritau să moară arși de vii, că ascultau muzică satanică. Din punctul lor de vedere, revolta e lovitură de stat. Și noi suntem o generație de nerecunoscători, de copii care n-au cunoscut vremea comunismului, când totul era așa de bine. Știu ăștia din generația „de aur” ce ne dorim, noi suntem spălați pe creier și nesimțiți. Ar organiza și ei un contra-protest, dar noaptea nu prea circulă RATB-uri și obosesc să tragă atât de căruciorul ăla pe care îl târăsc după ei peste tot .

Îmi asum cu mândrie statutul de nesimțită&incultă și mă voi alătura celor de la Victoriei începând de mâine. Pe mine mama (care e ancorată în realitate, din fericire) m-a învățat să nu tac atunci când știu că am dreptate.

Confessions of a…coffee addict.

Imposibil să nu fi văzut prin filme o scenă cu întâlnirile Alcoolicilor Anonimi…în care respectivii se ridica și se prezintă. E rândul meu acum. Mă numesc Bianca (dacă îmi zici si Maria e posibil să te trezești cu cana în cap) și sunt dependentă de cafea. Highlight-ul zilei mele e dat de prima gură de cafea..aia prin care eu chiar mă trezesc la realitate.

Având în vedere că sunt soră de suflet cu Wednesday Addams chiar și atunci când sunt sedata cu cofeină..gândește-te cum sunt fără. Am ajuns să cataloghez o zi ca fiind bună sau proastă în funcție de numărul de cafele băute. Una bună înseamnă vreo două….iar una proastă poate însemna și opt (dragă consortule, dacă citești asta..să știi că mă apuc să gătesc doar că să îmi spăl păcatele). Așa cum majoritatea s-au apucat de fumat prin liceu, eu m-am apucat să beau cafea atunci când am început să predau. Era necesar să fiu perfect trează, lucidă și…cu neuronii funcționali atunci când dădeam piept cu vreo 30 de omuleți hiperactivi.

Apoi am dat de viața de corporatista și timp de vreo doi ani începeam la ora 8 dimineața. Știți ce înseamnă asta? Trezit la 6 dimineața. Da, oră asta există și, în general, e învăluită în beznă. Tu ai funcționa la oră aia fără „întăriri”? Că eu mă trezesc psihic atunci când sunt deja la birou..rămâne un mister ce s-a întâmplat între momentul în care m-am trezit și cel în care am ajuns acolo. Și mi-aș dori să fiu însoțită de un buldozer.

La insistențele celor din jurul meu..am încercat să mă laș. Șase zile am rezistat..cu toate că suspinam numai când simțeam mirosul ĂLA divin. Și dacă mai aud vreodată că o pot înlocui cu ceai verde/negru/whatever..mă urc pe pereți. Pentru mine..cafeaua are gust de fericire, în timp ce ceaiul..mă duce cu gândul la iarbă proaspăt tăiată. Nu există termen de comparație între ele. Never, oricât ai încerca să mă convingi.

Asta e..poate mi-e scris să îmi găsesc sfârșitul într-un ocean de cafea. Dar măcar mor lucidă și cu neuronii țopăind.

Recipe for disaster.

De un lucru sunt sigură: când se vor alinia planetele și astrele vor decide că poate e cazul să mă mărit și eu…amărâtul nu o să mă ia de nevastă pentru talentul meu excepțional în bucătărie.

Încă îmi amintesc de ziua în care m-am dus fericită la consort și i-am arătat că prăjisem niște carne. Țineam în palmă o bucățica de..ceva. Uscată, urâțică și carbonizată. A sfârșit la gunoi…iar el s-a uitat la mine cu compasiunea cu care privești un copil care n-a văzut ușa din sticlă și s-a lipit de ea cu totul.

Fac orice altceva: spăl pe jos, strâng după bestie, șterg praful..dar nu mă trimite în bucătărie, că mi se înmoaie genunchii și devin claustrofobă. Mă sperii mai mult dacă mă alergi cu o tigaie decât daca mă ameninți cu o pușcă încărcată.

Ironia e că îmi place să mănânc. Mă topești mai repede dacă îmi vii acasă cu o porție de crispy strips, nu cu flori. Îmi bate inimă mai repede când văd o porție de tiramisu sau orice altă chestie ce provoacă supradoză de zahăr.

Daaaar..aseară am decis să fiu eroină și să fac niște paște. Mărturisesc faptul că paștele sunt singură chestie comestibilă pe care o pot face fără prea multe emoții. Nici dacă îmi dădeai un Oscar nu mă simțeam atât de realizată că în momentul în care au fost gata.

Nimic nu mă înfurie mai tare decât să aud „Hai că e simpluuuuu de făcut. Cum să nu poți?”. Prietene..pe mine mă iau emoțiile numai când ajung la raionul de carne prin vreun supermarket. Atâtea feluri de carne,atâtea moduri de a le găti…și eu am făcut o ciorbă în 25 de ani. Și-o tocăniță.

Dacă mașina consortului știa să facă măcar niște cartofi prăjiți..începeam să mă îngrijorez că mă părăsește pentru ea. Am noroc cu faptul că el e ușor de mulțumit și e fericit cu nivelul meu ..cu mult sub cel al mării.

Dacă ajută cu ceva..admit că am încercat. Da’nu e de mine.

Nu aruncați cu pietre. Dacă n-ar fi astea că mine, cum altfel v-ați aprecia mamele/prietenele/rudele care fac magie în bucătărie? Da’va rog..nu îmi luați cărți de bucate și nici nu mă trimiteți la cursuri de gătit. M-am cadorisit cu un tablou pe care scrie „Queen of the Kitchen”, așa..că să mă iau singură la mișto. Dar sunt o cauza pierdută.

Consortul îmi zice mereu „Prințesa Polonic”. Oare crede că eu nu știu ce-i ăla?