H is for Hope.

Spun mereu că am prea mult întuneric în mine și prea puțină lumină, dar nu cred că am realizat până acum cât de rău e. Cumva..o făceam să sune ca și când ar fi ceva bun. Dar adevărul e că sunt..defectă. Nici măcar nu știu dacă ăsta e termenul pe care îl caut. Simt că o gaură neagră stă să mă înghită. Am strâns în mine atâtea cuvinte, emoții, frustrări și-o tonă de urlete, iar acum simt că nu mai au loc și și vor exploda.

De fiecare data când primesc vreo veste proastă sau se întâmplă ceva rău..nu mai sunt capabilă să am reacții. Încasez șocul, simt că mi se duce echilibrul..și pot doar să mă așez și să privesc în gol. Mintea mi se golește de orice gând și parcă am uitat cum să respir fără să simt că îmi ia foc pieptul.

Partea proastă cu durerea e că deși tu simți că ai uitat cum să funcționezi..lumea nu stă în loc din cauza asta. Trebuie să mănânc, să dorm, să merg la birou..să păstrez rutina și să fiu normală, în ciuda a ceea ce strâng în mine. Partea și mai proastă? Scenariile alea pe care ți le faci în mine și care au de obicei un deznodământ deloc plăcut.

În tot întunericul meu a fost mereu loc și de lumină: mama. Nu cred că există alt om pe lumea asta pentru care să-mi fi dorit așa mult să fiu mai bună. Când se schimbă rolurile și eu trebuie să fiu cea care susține și care nu se lasă învinsă..cad. Aș vrea să pot să cred acel “o să fie bine, ai să vezi” pe care îl repet de vreo 50 de ori pe zi. Ție, dar mai ales mie. Aș vrea să fie în puterea mea să fac lucrurile mai bune. Pentru tine.  Să știu să am reacții, să nu-mi mai ascund îngrijorarea și să te feresc pe tine de tot ce e rău pe lumea asta. Să-mi folosească la ceva toată hotărârea cu care mă înarmez zilnic și să o folosesc în scopuri bune.

Aș vrea ca, măcar o data, să te gândești mai întâi la tine și de-abia apoi să încerci să mă asiguri pe mine că totul o să fie bine. Că tu o să fii bine. Nu am nevoie să-mi oferi mostre de optimism, ci de răspunsuri și de certitudinea că o să treacă și asta, cum au trecut și restul.  Nu trebuie să îmi demonstrezi că ai curaj, tocmai pentru că știi că eu n-am și vrei să îmi împrumuți și mie. Trebuie să-mi dau seama unde am ascuns speranța, am lăsat-o in urma mea acum ceva vreme. Ma doare fizic și mă consumă pe dinauntru faptul că nu știu și nu pot să te fac eu bine. Pot doar să mă forțez să cred toate incurăjarile pe care ți le spun cu ultima urmă de optimism ce a ramas în mine.

O să fie bine. Nici măcar nu mai știu dacă e afirmație sau întrebare. Știu doar că aș da orice să fie așa, pentru că nimic nu doare mai mult decât neputința.

Netflix and chill.

Din când în când…mintea mea ciudată are nevoie de o pauză de la oameni.  N-am mai văzut picior de om de vreo 3 zile, am terminat două cărți și un serial. Chestii productive? Zero. Și tot zero remușcări.

Apropo de seriale, am de făcut o recomandare. Rar se întâmplă să fiu zguduită de un serial. Black Mirror se cheamă pacostea. La primul episod m-am gândit doar “Doamne, cât de prost e”..dar am zis să îi mai dau o șansă. Mă rog, m-a ajutat și faptul că episoadele nu au vreo legătură între ele. Sunt cumva..niște filme ceva mai scurte. Oh, well..l-am terminat în două zile. Încă mă bântuie. Viață socială zero, cum spuneam.  Totuși, vă sfătuiesc să îl vedeți, mai ales dacă sunteți cam prea atașați de tehnologie, cum e și cazul meu. Mesajul transmis în fiecare episod vă va pune un pic pe gânduri.

Urmează să încep The Crown. Mereu mi-a plăcut de bunicuța Elisabeta a britanicilor. Când fetițele de vârsta mea visau să fie prințese/regine..eu mă vedeam preoteasă, dar asta-i altă poveste. În altă ordine de idei, ăștia de la Netflix sunt cam cea mai bună invenție a secolului 21. Am luat literally expresia “Netflix&chill”, iar uneori nu mă urnești din față laptopului, oricât te-ai strădui.

Mă supun periodic unui “detox” de la oameni și de la realitate. Poate că-i nesănătos, egoist sau doar ciudat. Nu mai am răbdare. Nici cu mine și nici cu restul. Dar încerc să mă autoeduc cumva. Să învăț cum stă treabă cu diplomația sau, pur și simplu, să fac niște schimbări. N-ar fi rău nici să mă conduc mai mult după fapte, nu după vorbe.  Nu pot să pun cumva pauză sau să caut butonul de “replay”? Ṣtiu, e total nesănătos să petrec prea mult timp cu mine și să am timp să dezvolt toate scenariile alea idioate ce mă țin trează adesea.

Mă uimesc pe mine însămi din ce în ce mai des. Zici că am personalitate multiplă. Pot să fiu cea mai “doamna dintre doamne”, să-ți zâmbesc și să îți urez o zi frumoasă, chiar să îți cedez locul, dacă ești o băbuță de treabă. Eh, partea nașpa e când iese teleormăneanca din mine. Mai nou, Teleormanul e un fel de gaură neagră a țării, dacă te iei după toate articolele din social media. Deci, automat, asta m-ar face ușor mahalagioaică, right? S-au dus glumele despre Vaslui, hai să facem mișto de “Dragnealand”.

Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe aia care chiar credeau asta, dar nu trăim în copaci acolo. Și buletinul de TR nu e sinonim cu “Heil, Dragnea!”. Niciun om întreg la minte și care are, preferabil, mai puțin de 65 de ani nu e încântat de circul asta. Pe bunica-mea am amenințat-o că plec din țara dacă îi mai votează vreodată pe-ăștia..că o să mă lase fără loc de muncă.  Ea s-a panicat atunci, eu încep să mă panichez acum, când văd că nu e total imposibil acest scenariu. În orice caz, teleormăneanca din mine e a dracului tare, dacă ne raportam strict la origini. Și nu, nici măcar nu mi-e rușine cu asta.

Oamenii oricum nu mă plac, fie că-s de treabă sau nesimțită. Oh well, la un moment dat voi învăța să nu mă mai las atinsă de chestia asta. Work in progress?!

Break even.

Nu  să reușesc vreodată să înțeleg cum unii pot să facă echilibristică pe sârmă, iar eu nu reușesc să fac față unor chestii banale. De când a ajuns să fie nevoie să ai nu știu ce abilități pentru a fi capabil să jonglezi cu lucruri aparent simple și normale. E din ce în ce mai greu să fac eforturi pentru a lăsa mai puțin din mine în alți oameni, să mă detașez de job, să renunț la dorința a de a-i mulțumi pe toți.

Dacă am ajuns iar să îmi caut cuvintele aici, înseamnă că toate sticlele alea de vin și zilele în care am încercat să mă..reconstruiesc au fost degeaba. Nu știu când am adormit ultima dată fără să mă gândesc întâi la toate tâmpeniile posibile și să mă mai demoralizez încă un pic.  Aud în stânga și în dreapta de motivație. Oh well, eu am cam epuizat-o pe a mea. Și nu văd cum aș putea face rost de rezerve noi. Am obosit de la atâtea fluctuații, de la atâta bipolaritate: azi îmi promit că îmi depășesc nenorocitele alea de complexe și mâine mă întorc acasă plângând. Și nu vreau nimic de la alții. Nu accept să îmi poarte altcineva războaiele.

Ceva în mine e defect. Sau îmi lipsește ceva și nici măcar eu nu știu despre ce e vorba, am încetat demult să mă înțeleg. Sunt capabilă să vorbesc ore în sir despre te miri de prostie, dar nu știu când mi-am găsit ultima data cuvintele pentru a spune deschis ce mi-ar prinde bine.  În teorie, secretul ar fi să nu mai iau totul atât de personal. Așa aș putea să îmi gestionez nivelul de stres, să nu mai simt că mă sufoc atunci când mă inundă anxietatea și să n-o mai iau periodic pe arătură. Dacă există ceva ce te macină și te decizi să ignori sursa nemulțumirii…nu înseamnă că ea dispare, ci că o să sape acolo în subconștientul tău o adevărată gaură neagră. Și o să te înghită când o să îți fie lumea mai dragă.

Poate am ajuns eu să fiu prea pesimistă sau m-am obișnuit să încerc să rezolv tot, pentru a nu avea parte de priviri acuzatoare. Nu știu dacă toată singurătatea asta e doar în capul meu, dar nu mă mai simț capabilă să mai vorbesc cu cineva despre toate găurile negre din mintea mea. Sunt conștientă de faptul că fiecare își poartă propria povară și nimeni nu are nevoie să fie încărcat și cu ale altora.  Din ce în ce mai des mă apuc să-mi fac în minte liste cu lucrurile bune pe care le am în mine și cu alea rele. În ultima vreme…cele rele câștigă detașat, iar eu mă simt din ce în ce mai defectă.

Aș avea atâtea lucruri să îmi reproșez, dar nimic nu se repară cu păreri de rău. Azi am pierdut lupta cu mine însămi. Mâine o să încerc din nou, poate voi avea mai mult noroc.

Grey’s Anatomy: my kind of drama.

Dacă vine weekend-ul și mă găsești înfășurată în vreo 3 pături, cu șervețele lângă mine în pat și cu ochii roșii, nu am pățit nimic. E doar momentul ăla al săptămânii în care mă uit la Grey’s Anatomy. Mi se întinde machiajul, îmi curge rimelul și mi se umflă fața de la atâta plâns. La fiecare episod. Fără excepție. Același om care adoră romanele polițiste, thrillerele și tot ce implică mister și crime..se topește la o telenovelă. Să admitem că asta e.

Tocmai a început sezonul 14 (yep, ai citit bine). Îl urmăresc de când eram prin liceu și eram oleacă mai sensibilă și mai plângăcioasă. Mă rog, a doua parte e încă valabilă, având în vedere că încă bocesc în hohote la fiecare episod.
Nici măcar mama nu se mai uită la el, spune că i se pare prea siropos. Da, mama, care a citit zeci de cărți de Sandra Brown la viață ei…zice că e SIROPOS. Ce pot face? E plăcerea mea vinovată. E ca în Game of Thrones, mor toți la un moment dat. Și fix cum mă “atasez” de un personaj..se întâmplă ceva. Tipa care regizează serialul, Shonda Rhimes, e minunată. Mi-am luat mai multe șocuri emoționale din cauza serialului asta decât îmi iau atunci când gătesc, sare uleiul și nu știu ce să fac. (De fapt, știți ce fac? Mă panichez și împietresc acolo..și mă vait când începe să usture.)

Nu mă emoționează clipurile cu bebeluși sau nunțile. Serios, mă lasă rece. Eh, dar pune-mă în fața laptopului și lasă-mă să mă uit la o scenă dintr-aia în care cineva e pe masă de operație și se întâmplă vreo dramă. Atunci încep să îți bocesc de parcă viața lor e în mâinile mele și eu nu pot să fac nimic.

Ce The Notebook? Tres metros sobre el cielo? A walk to remember? Astea-s din trecut, din adolescența mea. Nu mă mai impresionează poveștile de dragoste ce sfârșesc prost. Am trăit câteva pe pielea mea și cred că am căpătat un fel de imunitate. Da, știu..niciodată nu devii imun la chestii de genul. Încercam și eu să îmi spăl rușinea de plângăcioasă..

Cel mai dubios e atunci când nu apuc să văd vreo 2-3 săptămâni și mă pun într-o seară să recuperez. După ore întregi de suspinat..mă culc. Și a două zi mă duc la birou cu niște cearcăne imense, de zici că n-am dormit de o săptămână sau am zăcut din cauza unei gripe nimicitoare.

Ce pot spune? Cu toții avem punctele noastre sensibile. Al meu apare o dată pe săptămână și îmi face bucăți armura aia de femeie dură, eficientă și imposibil de dărâmat. Voi aveți vreo plăcere vinovată? Nu de altceva..dar eu ce mă fac dacă decid ăștia să pună punct serialului?!

Closure.

M-am gândit vreo jumătate de oră cum să încep..am scris și am șters de atâtea ori, încât am pierdut numărul.
Niciodată nu îmi găsesc cuvintele atunci când e vorba să scriu ceva despre mine. E rușinos să admit că am o pasă proastă și că nu excelez în a o depăși. Nu am să mă apuc acum să citesc despre “the five stages of grief” și nici să mă redescopăr pe mine însămi. Știu deja ce e acolo, înăuntru..și nu mă încântă gândul de a trece prin haos.

Replicile mele sarcastice? Nu ajută. Nici impulsul ăla de a pleca departe. Am învățat demult că problemele nu dispar dacă fugi și le lași acolo. Te așteaptă cuminți și răbdătoare, își fac și o cafea între timp. Și când sosești, cumva mai vesel și mai refăcut, te îmbrățișează cu drag și dor. Iar tu o iei de la capăt.

Nu am nevoie de ajutor, nici de vreun umăr pe care să plâng. Doar de timp să mă adun și de ceva spațiu. Don’t get me wrong..apreciez grija, mesajele, cafeaua oferită pentru că toată lumea știe că e băutura magică ce mă “îmblânzește”. Sunt bipolară, știu. Azi răstorn munții și debordez de energie, mâine cad și rămân acolo mult și bine.

Nu vreau nici compătimire, o să trec peste tot, îmi e cunoscută noțiunea de “dezastru”. Nu mai pot fi ipocrită să pretind acum că e totul cum trebuie. Nu e. Nici eu nu sunt cum trebuie. Tu, care citești chestia asta..poate mă vezi zilnic, o data pe luna sau naiba știe. Dar eu trebuie să trăiesc constant cu mine însămi. Și ghici ce? Nu sunt o companie plăcută.

În ceea ce îi privește pe oameni..principiul e simplu. Cine te dezamăgește, o poate face și după șase ani. Sau doar am ajuns eu în punctul în care efectiv gândesc pe termen lung și nu mai am timp de pierdut. Who knows? Știu doar că nu mai pot. Nu așa. Nu așteptând următoarea furtună. E alegerea mea și mi-o asum.

Nu cred în tutoriale, în “how to..” și nici în sfaturile pe care le dau altora. Pentru că oricât de mult te ajută pe ține, la mine nu funcționează nimic. Oamenii nu se schimbă. O să treacă și furtuna asta. Știu sigur, am trecut prin câteva.

Despre eroi.

Mâine e ziua ta, mama. Și iarăși nu apuc să te strâng în brațe și să îți spun cât te iubesc și te admir. Și tot ar fi puțin, față de muntele de dragoste pe care îl ai în inima mea.

Îți datorez tot ce e bun și uman în sufletul meu. Tot ce știu și ce simt am învățat de la tine, om minunat. Și parcă tot nu e de ajuns, aș vrea să semăn mai mult cu tine. Să fiu mai răbdătoare, mai calmă și mai blândă. Să iert mai mult și să urăsc mai puțin.

Îmi pare rău pentru că nu iau mereu cele mai bune decizii. Și pentru că nu apuc să te văd mai des, deși inima mea e mereu acolo, cu tine. Dacă eram în locul tău, m-aș fi ciufulit pentru fiecare „de-abia aștept să plec de acasă și să scap de voi” pe care ți-l aruncam în față, drept amenințare, în anii aia în care habar nu aveam ce înseamnă maturitatea și responsabilitățile. Chiar și așa, m-ai lăsat să mă prind singură că oamenii-s răi, iar eu nu-s invincibilă, așa cum mă credeam înainte să mă pună realitatea la pământ.

Adult fiind, nu pot să îmi port de grijă așa cum o faci tu. Știi exact când nu apuc să mănânc sau să dorm. Dar tu, mama? Dormi nopțile sau te gândești cum să îi împaci pe toți, cum să o scoți la capăt cu cheltuielile și cum să faci să mai reziști? Nu te-ai plâns niciodată de cât de greu e serviciul, dar eu îți spun mereu cât de obosită sunt. Acum realizez cât de egoistă sunt.

Îmi pare rău, mama. Îmi pare rău pentru dățile în care ți-am respins grija și am considerat că știu eu mai bine. Iartă-mă pentru fiecare apel respins, crezând că ce făceam atunci era mai important decât să mă auzi și să te liniștești știind că sunt bine. Iartă-mă pentru că promiteam că te sun și uitam să o fac, prinsă în niște nimicuri..

Sper că ești mândră de mine, într-o anumită măsură. Îți dedic ție fiecare realizare, fie ea mică sau mare, din viața mea. Îmi amintesc că atunci când eram copil, mă scoteai în oraș și îmi cumpărai cărți pentru fiecare „Foarte Bine” pe care îl primeam. Și ghici cine nu mai are unde să își pună cărțile acum? M-ai învățat să iubesc lectura, refugiul meu. Acum îți cumpăr eu cărți, mamă. Din păcate, acum nu mai ai timp să le deschizi..

Aș vrea să fug iar la tine atunci când oamenii mă calcă în picioare, să am curajul să plâng până rămân fără lacrimi și să mă încurajezi, cum ai făcut-o mereu. Aș vrea să pot să îți spun tot ce mă doare, gândurile ce mă macină înainte să adorm și să îți arăt cum pierd câte o bucățică din mine. Dar acum sunt și eu adult și mă gândesc cât te-ar durea să știi că realitatea îți lovește copilul.

Acasă nu mai e un loc. Acasă ești tu, mom. Întotdeauna. Îți doresc să fii sănătoasă și să rămâi aici, cu mine. Să împărțim fiecare realizare și să depășim fiecare eșec. Tu mi-ai dat mereu tot ce ai avut mai bun. Acum e rândul meu. Până la capătul lumii și înapoi voi lupta să te știu bine, sănătoasă și fericită.

Eroii sunt reali. Tu mi-ai arătat asta. Te iubesc, mama. La mulți ani !

(Da, douăzeci și cinci de ani împlinești, așa cum îți place ție să spui. La mulți ani sănătoși și plini de bucurii.)

If not now, then when?

Am nevoie de timp și pentru mine. Vreau să apăs butonul de pauză, să îmi rezerv timp pentru un pic de introspecție, că n-am mai trecut demult prin sufletul meu și s-a pus praful pe acolo..

Am ajuns să fiu atât de preocupată de ce cred alții despre mine, încât am uitat că cel mai mult contează cum mă văd eu . Și niciodată nu m-am putut lăuda cu o părere prea bună despre mine însămi..am zis că lucrez la asta, dar amânat, am împins limita până la refuz. Și cu ce m-am ales?

Am nevoie să îmi rezerv timp să mă gândesc, să îmi dau seama ce vreau de la mine, apoi ce vreau de la ceilalți. Sportul meu preferat a ajuns să fie fuga de responsabilități (și asta nu te face să te împaci cu ce îți arată cântarul, pe cuvânt). Dacă m-ai întreba dacă sunt fericită, probabil că aș răspunde că nu sunt. Dar problema e că nici măcar nu știu ce îmi lipsește pentru a fi.

Trebuie să îmi dau voie să plâng, dacă asta mă face să mă descarc. Să nu mai îngrămădesc nemulțumire după nemulțumire în sufletul ăla mic și amar..și să risc să explodez la cea mai mică provocare. Să mă uit la seriale de plângăcioase, cu laptopul în brațe și cu pachetul de șervețele lângă mine. Să citesc toate cărțile alea pe care le cumpăr și de care promit că mă apuc azi, mâine, poimâine..

Nu vreau să evadez, să mă izolez sau să fug. Vreau să pot să mă revolt, să iau foc și apoi să mă calmez. Să îmi permit să fiu furtunoasă, bipolară, să mă descarc, să mă răzgândesc…și să nu îmi mai fie teamă de consecințe.

S-ar fi schimbat ceva dacă mi-aș fi acordat timp să meditez și să ezit, în loc să iau decizii pripite și să judec? În fericire oricum nu mai cred, dar poate că ar ajuta să fiu împăcată cu mine însămi. Înainte să vânez tot ce e urât la mine, trebuie să îmi fac timp să găsesc și câte ceva care e frumos. Ar trebui să fie ușor, nu? E atât de ironic faptul că pot ține piept oricui, pot fi o scorpie absolută dacă îmi propun….dar îmi e frică de mine însămi.

Cum obțin timp pentru mine? La ce să renunț? Sau la cine? Probabil la toate îndoielile și complexele alea pe care le car după mine de atâția ani.. Sau la ambiția de a fi de piatră, de neatins, imposibil de emoționat?

Vreau să am timp să fiu și eu om, nu un roboțel ce acționează din reflex și obișnuință. Am nevoie să îmi permi să greșesc, să regret și să sufăr. Perfecționista din mine trebuie să ia o pauză și să accepte că uneori…chiar nu trebuie să fac eu totul.

Am să încetez să ne dovedesc altora ce femeie de neclintit sunt eu. În schimb, voi (re)învăța să fiu..imperfectă.

When the silence is speaking.

Cred că trebuie să îmi setez o alarmă pentru a-mi aminti să mai trec pe aici. Ar putea să sune cam așa „Bianca, iar o iei razna și ai prea multe frustrări în tine. Aruncă acolo câteva fraze și revino-ți dracului.” Hmm..chiar nu ar fi o idee rea, dacă stau să mă gândesc mai bine. Nu m-am autoproclamat niciodată „scriitoare”, doar pentru faptul că mai înșir pe-aici câteva frustrări sau mai scap de niște pietre ce apasă pe suflet.

Că să nu încep din prima cu răutăți și ca să evit să înșir toate lucrurile ce mă fac nefericită (pe principiul, hai să ignorăm elefantul din sufragerie).. mă simt datoare să vorbesc despre ce mi-a adus bun faptul că scriu pe aici de câțiva ani. Mă rog, încerc să ignor comentariile în care sunt acuzată că aș fi o nebună fără viață socială, frustrată, supraponderala ce își trăiește viața în spatele tastaturii…și lista continuă.

În schimb, reușesc să mă descarc. Dacă în viața de zi cu zi m-am obișnuit să adun totul într-o imensă gaură neagră, ce crește zi după zi…pot rămâne pe linia de plutire prin simplul fapt că pot admite chestiile astea în scris. Ca un fel de carte a rușinii, scot la iveală slăbiciune după slăbiciune, mă expun și mă întorc pe toate fețele. Ai mai multe șanse să mă cunoști dacă ai răbdare să citești câteva posturi și să umbli un pic prin arhivă, decât dacă interacționezi direct cu mine.

Nu știu ce gândesc despre mine oamenii care mă cunosc personal după lectura unor posturi scrise atunci când eram on the edge. Nu am avut niciodată curajul să întreb dacă găsesc puncte comune între omul din spatele tastaturii și nebuna veșnic nemulțumită pe care o văd zilnic. În schimb, există oameni care cunosc doar latura asta emotivă, de femeie care e permanent pe marginea prăpastiei. Jur, în realitate sunt la fel de psihopată. Ah, da..și cam obsedată de pisici.

Mi-am făcut și prietene, oameni care s-au regăsit un pic în dramele mele de adolescentă, în perioada aia în care nici eu nu-mi găseam locul nicăieri.

Pe Gabriela am ajuns să o consider sora mea mai mare, genul de om capabil să găsească o soluție pentru orice problemă, veșnic optimist și incapabil să renunțe. Nu apuc să o văd prea des, dar sper că ea știe că îi duc dorul teribil.

Sora mai mică e Ioana, moldoveanca mea far’de accent, care nu știu cum a dat de mine, draga de ea..dar s-au făcut vreo 6 ani de când ne știm. În ultima vreme..tot ziceam că am nevoie de o pauză de la tot. Am făcut bagajul și am plecat în celălalt capăt al țării, în Iași, unde prietena mea dragă ne-a găzduit, ne-a arătat orașul (nu mai fusesem niciodată în Iași) și chiar a gătit (P.S. Mamă, fii mândră de mine, m-a învățat să folosesc un mixer !!!). Mulțumesc pentru că ești un om atât de cald, de blând și de frumos. (Oare de ce mă exprim atât de copilăresc atunci când înșir lucruri frumoase și excelez în a formula răutăți?)

Știți care e problema cu lucrurile alea deranjante pe care le tot eviți și pe care le bagi cu fărașul sub covor? Rămân acolo și când te întorci, te așteaptă răbdătoare, gata pentru o rundă nouă. Poate ar trebui să învăț dracului să îmi înfrunt nemulțumirile, să spun sincer tot ce mă doare și mă termină psihic. Sau aș putea să plec, pur și simplu..în loc să caut zilnic putere să o scot la capăt..și o urmă de motivație.

P.S. Ca niciodată..atașez și niște poze. Ar fi nedrept să nu împărtășesc.

 

 

 

 

 

Self-Esteem Issues.

Nu, nici azi nu e cu hatereală și nici cu venin. De la un timp..nu mai triăesc atât de intens ura aia față de oameni și nici nu mai răspund din reflex cu un comentariu sarcastic la absolut orice întrebare tâmpită. Mă rog..excepțiile sunt rare, dar măcar am învățat să mă controlez (aproape).

Dacă treci de bariera aia de scorpie egoistă/nesimțită/ușor arogantă și destul de antisocială..descoperi că sunt un om absolut banal și plin de complexe. Și cu un self-esteem mai scăzut decât ai putea crede. Nu glumesc..am niște complexe atâââât de mărunte și atât de cretine, de mă ia groaza până și pe mine. Eu îi previn pe ăștia care tocmai m-au cunoscut că sunt ușor nebună..dar nimeni nu pare să mă creadă. Până la proba contrarie..

Cred că aș ilustra asta cel mai bine cu niște exemple, nu? Oh, well..sunt femeie și cântarul e dușmanul meu tăcut. Mă chinuie gândul că nu am suficient de multă voință pentru a slăbi vreo 3-4 kilograme. Sunt atât de complexată de greutate, încât cu greu mă convingi să port pantaloni scurți sau o bluză fără mâneci. Dacă adăugăm și faptul că am 1,60..obținem rețeta dezastrului.

Dacă vorbim de aspectul fizic..mereu m-am considerat mai mult deșteaptă, decât frumoasă. Și asta cu indulgență. Sunt ce vrei tu, mai puțin tiparul ăla de femeie care arată conform standardelor societății ( aici a ieșit feminista din mine). Port tocuri aproape zilnic, în ideea de a mai câștiga vreo zece centimetri, dar când mă vezi mergând sigură pe mine, te gândești oare că mi-e teamă să nu mă împiedic? Sunt terorizată de ideea de a mă împiedica și de a cădea grațios, în fața a zeci de oameni. Mai ales dacă aducem în discuție și niște trepte..

Am fața rotundă și plinuță că o lună și niște fălcuțe, de zici că sunt copilul ăla bucălat de prin reclame. Da..chiar și la 25 de ani. (Nu, mama..faptul că mă iei de obrăjori cam de când mă știu..nu ajută deloc). Din cauza asta nu concep să fac vreo poză atunci când am părul strâns, în mintea mea mi se pare că evidențiază defectul. Dacă nu mă crezi, dă un search pe Facebook.

Nu sunt tocmai cea mai coordonată persoană și am în permanență vânătăi/răni pentru că sunt incapabilă să aproximez distanțe sau să separ stânga de dreapta într-o secundă. Nici cu vederea nu stau prea bine. Adică..nu văd nici la distanță și nici aproape. Reflexul e să întrebi: de ce nu porți ochelari? E simplu, am traume de prin liceu, de când eram tocilara clasei, care avea și nelipsiții ochelari. Nici acum nu excelez în tentativa de a mă face plăcută de oameni..dar spun cu mâna pe inimă, pe vremea aia era de zece ori mai greu. Naiba știe cum am reușit să îmi depășesc anxietatea și să înlocuiesc timiditatea cu sarcasmul..

Că tot vorbim de traume din copilărie..mă jenează grav faptul că sunt ușor rr-ită și unele cuvinte..nu ies tocmai corect. Te apucă râsul dacă mă auzi pronunțând „burgler alarm”, de exemplu. Știți copilul ăla pe care îl puneați să spună poezia cu Rica? Eh..aia eram eu.

Să încep și chestiile ce țin de personalitate? Era o vreme când mă durea sufletul și boceam că în telenovele atunci când îmi dădeam seama că unii oameni nu mă plac și aveau grijă să îmi și spună asta. Acum am dus-o în extrema cealaltă, cred că mi-am mai vărsat frustrările pe aici. Acum nu mai încasez respingerile atât de greu..am acceptat faptul că e imposibil să îi mulțumești pe toți.

Nu sunt cea mai slabă, cea mai frumoasă, cea mai amabilă sau cea mai deșteaptă persoană pe care o vei întâlni. Am acceptat asta demult. N-o să întorci capul după mine pe stradă și nici nu o să discutăm neapărat despre piesele lui Sartre. Dacă reușești să accepți toate nebuniile pe care le-am înșirat mai sus..ajungi și la partea mea umană. To be continued.

1 MAI..bun?

În caz că va imaginați că tastez stând pe șezlong pe vreo plajă, boemă și ascultând sunetul valurilor…îmi pare rău să vă dezamăgesc. Îmi revin după 8 ore la birou și după o serie de alarme setate la câte 3 minute distanță, să fiu sigură că reușesc să mă ridic din pat. (Acum e momentul ăla în care ai putea să mă acuzi că sunt o corporatista spălată pe creier și obsedată de muncă).

Ăsta e Bucureștiul pe care îl iubesc eu: liniștit, fără trafic și, mai ales, fără mulțimi de oameni. Problema mea cu oamenii nu cred că mai reprezintă vreo noutate..și pe cuvânt că e altă senzație să ajungi la muncă zen și fără alura obișnuită de Grinch.

Apropo de asta..cred că mi-a intrat în reflex să fiu antisocială și constant enervată de oameni. Săptămâna trecută m-am supus unui challenge: m-am străduit o zi întreagă să fiu drăguță cu absolut toți oamenii pe care îi întâlneam și să îmi păstrez calmul, orice s-ar întâmpla. Reacțiile au fost diferite: de la neîncredere până la bănuiala că pregătesc vreo conspirație. Zău așa, nu are voie omul să fie de treabă? Ideea e că la sfârșitul zilei..eram absolut epuizată psihic și cu moralul la pământ. Cine s-ar fi gândit că e atât de epuizat să fii un om drăguț? Ok, poți spune că sunt un om rău, dar măcar nu mă culc seara cu regretul că ar fi trebuit să zic tot ce mă nemulțumește. Cred că e esențial să fii împăcat cu ține însuți înainte de a te strădui să îi mulțumești pe ceilalți.

Poate că sunt haotică, hiperactivă, vorbesc până îți vine să te urci pe pereți, mă plâng des din te miri ce cauză și îi aduc la disperare mai ales pe cei care-mi sunt colegi de birou..dar nu știu dacă pot funcționa altfel. Haosul are sens în lumea mea și nu știu cât m-ar ajuta pe mine dacă aș tăcea și aș aduna frustrări ..până când aș exploda.

Știu că nu sunt definiția întruchipată a unui om bun. N-am fost niciodată, chiar și mama admite. Nu am energia necesară pentru a pretinde că plac pe cineva, dacă eu simt fix contrariul. Și..dacă nu am nimic drăguț de zis, încerc să nu spun nimic. Cred că funcționează și viceversa..prefer să mă ignori, decât să îmi cauți calități pe care eu știu sigur că nu le am. Da, din punctul asta de vedere, poți spune că sunt răutăcioasă. Dar la sfârșitul zilei, atunci când tragi linie și aduni..nu uita că și eu am o fărâmă de umanitate în mine.