Etichetă: familie

Craciun.

decembrie 21, 2013

Am sters praful din micul meu refugiu si m-am asezat sa scriu, dupa aproape o luna. Nu cred ca are rost sa spun ca nu am avut timp s-o fac in ultimele saptamani. Asta e marea mea frustrare, ca nu am timp sa fac nimic..si simt cum timpul trece pe langa mine, ca cineva imi fura luni din viata fara ca eu sa fac nimic. Doar stau pe margine si vad cum se duc zilele, saptamanile..iar eu nu pot sa impiedic asta.

Asa ca dimineata asta lenesa de sambata e un privilegiu. Mai ales ca sunt acasa, chiar citisem pe undeva: „De Craciun, toate drumurile duc acasa.”. Ma simt impacata cu mine, imi doresc sa ma refac in aceste doua saptamani de vacanta. Cand spun „vacanta”, creste inima in mine.

Mi-am intrebat elevii: „Ce inseamna Craciunul pentru voi?”. Au raspus in cor, fara sa ezite „Cadouri!”. Nu stiu daca imi intelegeti punctul de vedere, dar mie mi se pare trist ca ei sunt interesati doar de partea materiala. Nu se bucura de o vizita la bunici, de cozonaci calzi, de bradul impodobit, de colinde.. In plus, am incercat sa compun cu ei o scrisoare catre Santa, cu un vocabular minimal, in care ei scriau ca au fost cuminti si spuneau/desenau ce cadou si-ar dori, Evident ca intrebarea generala era „Doamnaaaa, cum spunem tableta in engleza?”. Au cel mult zece ani. Ma fac sa ma simt..in varsta, din alta epoca. Si am doar 22 de ani! Doar o fetita de la clasa intai a venit la mine si m-a intrebat cum poate sa deseneze sanatatea, pentru ca ea asta isi doreste: sanatate pentru parinti. Mai aveam putin si incepeam sa plang, m-a facut sa ma gandesc la mama, care de-abia rezista, dar tot isi aminteste sa ma sune de doua ori pe zi sa imi ordone sa mananc, stie ca eu sigur uit sau nu am timp.

Craciunul asta e altfel. Apreciez si mai mult timpul petrecut acasa, somnul pe saturate, mesele in familie. Vreau sa fiu mai buna, mai apropiata de oameni calzi si sa invat sa iert. Stiu ca e ironic, ar trebui sa fiu mereu buna si iertatoare, dar uneori nu imi iese. Shame on me. Promovez rabdarea, bunatatea, iertarea..si nu sunt in stare sa servesc drept exemplu.

Ce inseamna Craciunul pentru mine? Familie si prieteni. Inseamna prajituri facute cu mama. Mult spus „cu mama”, pentru ca ma expediaza din bucatarie atunci cand vede ca am doua maini stangi. In fiecare an. Inseamna vizite la bunici si rude, impreuna cu Adrian. Cadouri oferite. Felicitari. Carti bune, insotite de o cana cu vin fiert. MAMA SI TATA. ADRIAN. Miros de portocale (nu mananc portocale, dar asociez Craciunul cu mirosul lor). Nici zapada nu imi place, dar ma bucur de prima ninsoare ca un copil. Craciunul inseamna si promisiuni, schimbare, bilant. La sfarsitul fiecarui an obisnuim sa facem un rezumat, sa ne amintim de lucrurile bune si sa le indreptam pe cele rele. Cred ca voi reveni curand cu un bilant..

De Craciun imi amintesc si de oamenii care sunt departe sau au plecat dintre noi..  Ma gandesc la Gabi, care e plecata la mii de kilometri distanta, la prietenii pe care nu i-am mai vazut de-o vesnicie, la cei cu care am rupt orice legatura dintr-un nimic. Si as vrea sa pot spune ca imi pare rau, sa am curajul sa admit cu voce tare ca am gresit..

Pana la urma Craciunul e prilej de bucurie si consider ca lucrurile marunte sunt cele care mentin..atmosfera festiva. O lumanare, o crenguta de brad, o imbratisare de la mama, o strangere de mana..imi aduc magia in suflet.

Chiar si mesaje de acest gen, scrise pe servetele.

20131220_215158

20.

noiembrie 9, 2013

La douazeci de ani esti naiv. Crezi in dragoste, in dreptate, esti capabil sa oferi incredere.. Chiar si in povesti. Atunci cand spui „pentru totdeauna”, crezi cu tarie ca asa va fi si ca viata va avea grija de tine, de voi, de toti..

Te simti stapanul lumii. Si de ce nu ar fi asa? Doar ai toata viata inainte. Ceea ce nu stii e ca lucrurile nu vor fi mereu asa. Si furtunile prin care vei trece iti vor fura increderea, optimismul si o parte din tine va ramane in fiecare om care va pleca de langa tine.

La douazeci de ani eram increzuta si ma supraestimam. Am plecat la facultate intr-un oras pe care am ajuns sa il urasc numai ca sa imi arat mie ca sunt puternica. Si n-am fost. Cu toate astea..am rezistat. Cu greu, dar am dus la bun sfarsit ceea ce incepusem cu ambitie si sperante. Credeam ca nimeni nu e indispensabil si am rupt atatea prietenii, incat mi se strange inima numai cand ma gandesc. Si da, acum pot spune ca sunt pesimista, dar parca nu mai am curajul sa cred intr-o forta care va rezolva totul, ca prin minune. Nu exista asa ceva. E nevoie sa muncesc eu insami, daca vreau sa se rezolve.

Si dragostea e altfel atunci. Il iubesti, te iubeste si veti fi impreuna pentru totdeauna. Ei bine, acest „pentru totdeauna” e relativ. Iubirea nu e de ajuns. Dar asta descoperi de-abia pe parcurs. La un moment dat ajungi sa pui pret si pe incredere, rabdare si respect. Am o relatie de aproape 3 ani si nu mi-e jena sa recunosc ca uneori am vrut sa renunt. Dar n-am facut-o. Pentru ca am reusit sa scap de ideile mele cu printi si printese si am acceptat ca in viata reala te confrunti cu multe probleme. Si poate ca nu imi mai aduce flori la fel de des ca la inceput, dar e langa mine cand lumea pare un infern.

La douazeci de ani te plangi ca e greu la facultate, urli la mama ca te suna prea des, iti pune limite si ca nu iti ajung banii sa iesi saptamanal in club. Dar peste cativa ani ai vrea sa renunti la job ca sa mai stai vreo luna pe la facultate, tanjesti sa vorbesti mai des cu mama si te bucuri de fiecare data cand stii ca e sanatoasa. Calculezi banii altfel si stii cat de greu se obtin. Asa tare imi vine sa ii strang de gat pe copiii care isi vorbesc de rau parintii, care au impresia ca totul li se cuvinte si se revolta, cerand mai multe..

Pana la urma inveti ca exista si un sfarsit, nu doar un inceput. Ca lucrurile bune se intampla doar daca muncesti. Ca un om care e langa tine cand ai nevoie e mai bun decat unul care e langa tine doar cand esti fericit. Si cel mai important, ca parintii sunt oamenii care merita cea mai mare parte a inimii tale, pentru ca tu esti si sufletul si intreaga lor inima.

Obiceiuri de nunta.

august 17, 2013

O dupa amiaza linistita de sambata. Era. Pana sa inceapa lautarii sa cante „Ia-ti mireasa ziua buna” si neamurile sa chiuie (citez „hi, hi, hiiiiiiii”) pe la o scara apropiata. Minunat. Numai ca mireasa avea vreo 30 de ani, vreo doi copii si..clar nu se muta de acasa de la mama. Chiria e scumpa in perioada asta si de apartament nou nu cred ca se pune problema.

Mie nu imi plac nuntile ce includ obiceiuri practicate de 100 de ani incoace. Adica, serios..ne dam evoluati si in pas cu moda, dar inca furam mireasa la nunta?! Ultima data cand am fost la o nunta a fost acum vreo 4 ani, la o ruda foarte apropiata. Si mi-a ajuns.

Sa trecem in revista „traseul” unei nunti. Daca gresesc sau omit ceva, sa ma iertati. Am zis de la inceput ca nu am fost la multe nunti. Dimineata are loc cununia civila, unde mirii semneaza, se pupa, ciocnesc un pahar de sampanie cu neamurile, etc. Fotograful se tine scai dupa nuntasi, il aranjeaza in grupuri si grupulete, eventual cu vreo tufa de flori in spate, sa dea bine pe cadru.

Apoi petrecerea continua la casa mirelui si la casa miresei. Lautari si chiuituri, sa stie tot cartierul ca odorul mamei s-a insurat/maritat. Nu inteleg ideea asta de a „da lumii de veste”. Se justifica numai daca fiul/fiica nu prea avea sanse sa gaseasca pe cineva care sa il/o ia si parintii simt nevoia sa se laude ca s-a intamplat minunea. Dar in general, nu cred ca e cazul. Nasa „gateste” mireasa la oglinda, ii strica machiajul care a fost realizat in prealabil la un salon si alea 2-3 pensule de fard pe care le aplica si nasica..strica tot. Lautarii canta „Ia-ti mireasa ziua buna”, nuntasii chiuie, eventual fac si o hora in fata scarii, incurcand si circulatia. Nu mai stiu ordinea cronologica, dar la un moment dat mireasa va plimba o galeata cu apa cu cavalerul de onoare, si stropind cu busuioc inmuiat in apa pe toti cei din jur. Asa se alege praful de rochia care sigur a costat vreo 20 de milioane. Alta hora, alte tipete, cu lautarii pe fundal.

Dupa cununia religioasa si pozele de rigoare..lumea merge la restaurant. Sau la cort/caminul cultural/barul din centrul satului, depinde de bugetul fiecaruia. Acolo urmeaza alta suita de obiceiuri desprinse din alt secol. Miresei i se da jos voalul si i se pune un batic (?!), semn ca de acum incolo va fi femeie de casa. La un moment dat e furata si dusa prin vreun bar, ca sa vada ce pierde. Ginerica va da cateva sticle de vodca/whisky sa o recapete, in sufletul sau avand loc o lupta, gandindu-se cu regret cate betii ar fi putut sa traga cu baietii folosind sticlele alea.. Important de precizat, totul se intampla pe ritm de manele si muzica populara.

Momentul culminant e acela in care se dau banii. La ultima nunta la care am fost nenea lautarul trecea cu microfonul pe la fiecare familie, care spunea tare si raspicat ce suma de bani ofera mirilor. Majoritatea dadeau mai mult de rusine..sa nu se faca de ras in fata altora ca ei dau mai putin. Altii prefera sa puna banii in plicuri si de curand am vazut ca se foloseste un fel de „pusculita” in care neamurile pun banii. Eu sunt de parere ca fiecare trebuie sa ofere ce suma doreste, fara sa se simta presat de cat dau ceilalti sau cat de apropiat este de familiile mirilor. Detest faptul ca nuntile au devenit prilej de imbogatire pentru miri, nu un eveniment in care se sarbatoreste dragoste, asa cum ar trebui sa fie. Plus ca nu inteleg de ce trebuie sa fie sute de invitati, majoritatea rude ale parintilor, pe care mirii nici macar nu ii cunosc, dar care au venit la nunta din obligatie, pentru ca si parintii mirilor au fost la nuntile copiiilor lor. Nuntile au devenit o corvoada, nimeni nu se mai bucura de fe3ricirea mirilor, toti sunt indroziti de suma de bani pe care trebuie sa o dea din obligatie.

Imi povestea o prietena ca o domnisoara a fost la o nunta si a lasat „cadou” mirilor o suma de bani nu foarte ridicata, doar atat isi permisese sa ofere. Si la cateva zile dupa nunta primeste mail de la mireasa, foarte ofuscata si jignita de suma primita de la respectiva, intreband-o ce nu i-a convenit din moment ce le-a oferit atat de putini bani. Nesimtire crunta.

La nunta mea vor fi maxim 50 de invitati, persoane apropiate, care vin din placere si pentru ca se bucura pentru mine si partenerul meu. Familia si oameni dragi, langa care ma simt bine. Nu cred ca succesul unei nunti se masoara in suma de bani stransa, ci in cat de bine s-au simtit participantii. Un local intim si dragut, fara lautari beti, ci cu o trupa care canta live, manelele sunt excluse.Nu vreau nici hora la mama acasa sau batic pe cap. Nici furata de la nunta nu vreau sa fiu. Vreau sa sarbatorim iubirea, familia si sa ciocnim sampanie in cinstea a ceea ce va urma. Da’nu conteaza ce vreau eu. Oricum voi ramane fata batrana, daca nu ma marit pana la 25 ani, dupa spusele bunicii.. Ce atatea scoli si joburi?

Oamenii din viata noastra.

februarie 20, 2012

De`a lungul existentei noastre intalnim o multime de persoane. Unii ajung sa ne fie prieteni apropiati, altii doar isi intersecteaza fugar drumul cu al nostru si in scurt timp nici nu ne amintim de ei. Cert e ca de la fiecare avem ceva de invatat. Unii sunt exemple de “asa da”, altii de “asa nu”. Deci intr`un fel sau altul..ne invata ce trebuie sa facem si, mai ales, ce nu trebuie sa facem.

Dar intotdeauna familia va fi de baza.Nu am auzit pana acum de parinti care sa se fi “despartit” de copil, care sa il insele sau sa il tradeze. Familia este cea mai fidela si durabila piesa din acest puzzle al relatiilor dintre oameni. Doamne, cand ma gandesc la draga mea mama..mi se umple inima de bucurie. Acest om merita tot binele din lume. A facut si face atatea sacrificii pentru mine, incat nici nu stiu unde sa ma opresc cu multumirile.

In ceea ce priveste partenerul, s`ar putea sa ai parte de mai multi de`a lungul vietii, insa crede`ma ca vei sti cand vei da peste acela care conteaza cu adevarat. E o senzatie speciala, se manifesta in mod diferit la fiecare persoana. As  putea sa compar iubirea si cu o arta. De exemplu..pictura. Inainte sa reusesti sa pictezi un tablou supeb, distrugi alte zece. Insa in final esti atat de mandru de capodopera ta, incat nu conteaza esecurile anterioare.

Cum as putea sa o descriu eu? Pai..nu stiu daca exista cuvinte care pot exprima sentimentele.. E ca si cum ai privi in sufletul sau doar uitandu`te in ochii lui. Si stii deja ca o sa devina o persoana speciala pentru tine. Inveti sa il accepti asa cum este si ai fi in stare sa rastorni muntii ca sa il vezi fericit. Orice lovitura pe care o primeste el te doare si pe tine in egala masura. Iubire e cand imparti totul cu el, lucrurile bune, dar mai ales cele rele. Cand nimic nu mai doare atat de tare, pentru ca stii ca exista niste brate care te vor strange tare si vor face tot posibilul sa te protejeze. Inveti si sa ierti, nu doar prin cuvinte, ci si cu sufletul. Iubirea nu e ca o carte pe care o citesti si apoi te lauzi ca stii totul despre ea. Ea se scrie continuu.. Se naste din ceva neasteptat si traieste din lucruri marunte.. Omul din viata mea, cel caruia ii spun “te iubesc” mai des decat “buna”..m`a ajutat sa invat toate astea. Pentru ca iubirea e ceva ce se invata in doi. Ne`a costat timp, rabdare, iertare, marturisiri..insa zi de zi invatam cate ceva. Impreuna.

Mai sunt si prietenii..multi dintre ei raman doar o perioada. Altii reusesc sa iti fie alturi ani buni.. Depinde de caz. Marturisesc ca am prieteni cu care nu am mai vorbit de luni de zile. Si fiecaruia ii duc lipsa, nu am uitat pe nimeni.

Am vazut atatea cazuri de relatii si prietenii destramate..fiecare unica in felul sau. Motivele sunt intotdeauna diferite, nici o situatie nu seamana cu alta si fiecare are modul sau de a se exprima, de a suferi, de a rezista.. Singura parte comuna e accea ca in final fiecare isi revine. Sau cel putin lasa impresia ca isi revine. Dupa furie, negare, durere…toti ajung in etapa in care se resemneaza si merg inainte. Indiferent cat ii costa.

Uite ca iar vorbesc de lucruri neplacute.. Probabil multi se vor intreba..de ce sa ia in seama ce scrie si asta pe blogul ei? Nu trebuie sa gandeasca ca mine..chiar ii incurajez sa ma contrazica si sa isi formeze propriile pareri. De ce? Pentru ca ne asta ne deosebeste pe noi, oamenii. Felul de a privi lucrurile. E absolut normal ca doi oameni sa priveasca acelasi obiect si sa aiba doua viziuni diferite. Eu respect oamenii originali.