E o regula generala faptul ca diminetile sunt teribile. Nu cunosc pe nimeni care sa spuna: „Vai, ma odihnisem atat de mult, incat m-am trezit inainte sa sune ceasul!” sau ” M-am trezit atat de fericit in dimineata asta!”. Voi stiti pe cineva care sa zica asta? Eu nu.

I’m not a morning person. Sunt genul ala de om care calculeaza cat timp urmeaza sa doarma. Am detestat sa ma trezesc cu noaptea in cap inca din prima zi de scoala, cand mama m-a carat efectiv la scoala si m-a pus la gramada alti copii la fel de adormiti ca mine. Atunci am declarat razboi diminetilor. Si ura inca persista.

Am norocul sa lucrez de la 8 la 4. Asta inseamna ca (ghici ce?) pe la 7 sunt in picioare. Alarma este blanda, ciripit de pasarele, clipocit de apa..dar tot o urasc intens. Am renuntat sa imi setez ca alarma melodii care imi plac, inevitabil ajungeam sa le sterg definitiv din playlist.

Cinci minute stau pe marginea patului, incercand sa imi fac curaj sa trec pe verticala. Restul mi-e neclar. Reusesc cumva sa ma imbrac, ma si machiez, parul se prinde si el ca prin minune.

Mamcare? Mic dejun? In timpul asta..sufletul meu tanjeste dupa cafea. Cat mai tare, daca e luni ( sau marti, miercuri, joi, vineri) si in doza cat mai mare. Ar trebui sa le ridicam o statuie celor care au descoperit cafeaua. Sunt dependenta de ea. Na, ca am zis-o! In sfarsit!

Si la vreo doua ore dupa ce ajung la serviciu..ma trezesc si psihic. De dimineata am cautat vreo 10 minute cheile. Si toata ziua am fost ingrijorata ca le-am pierdut. Si le-am gasit seara..in trusa de cosmetice. Probabil le pusesem acolo in alta dimineata.. La fel ca atunci cand mi-am pus fixativul in geanta..si am plecat cu el la facultate..

Voi aveti parte de „accidente” dimineata?