De ce am decis sa renunt la invatamant.

In sfarsit am puterea sa spun asta oficial: renunt. Parca mi-era teama sa o spun cu voce tare, sa astern undeva cuvantul acesta..pentru ca asta ar insemna ca e real si definitiv.

Iubeam sa predau, ii iubeam pe pustii care scoteau o perla in fiecare zi, care stateau la rand la imbratisari, pe fetitele care imi faceau felicitari si compuneri in care imi spuneau cat de mult tin la mine. Am incercat mereu sa fac si ceva in plus. Mi se parea anost sa intru in clasa cand se suna de intrare , sa tin lectia si apoi sa plec cand se suna de iesire. Am vrut sa ii cunosc pe omuletii care ma priveau curiosi din banca, le-am stat mereu la dispozitie cu un sfat sau o parere. De multe ori uitam si sa mananc in pauza, pentru ca ramaneam cu ei afara sau pe hol si ii discutam. I-am intrebat candva de ce numai la mine vin ca la psiholog si au zis ca eu ii inteleg cel mai bine si nu ii judec.

Si poate ca uneori ma suparam atunci cand rezultatele la teste erau nesatisfacatoare, cand erau rai unii cu ceilalti, cand uitau caietele acasa…si ii certam. Cel mai mult ii durea sa fiu suparata pe ei si veneau sa isi ceara scuze, unul cate unul. Stiu ca pare un cliseu, dar uneori am fost dura cu ei. Voiam sa inteleaga clar care e limita, ca sunt profesor si trebuie sa respecte niste reguli, dar atata timp cat ei se poarta asa cum trebuie, suntem si prieteni.

Sistemul m-a invins. Nenorocitul de sistem din Romania, care e facut de incapabili, oameni care traiesc in bule de plastic si habar nu au cum e realitatea. Nu suportam sa aud la stiri ca 70% din profesori au promovat examenul de titularizare, mai ales cand erau doar 2-3 posturi titularizabile intr-un judet intreg. Dar astea-s dedesubturi si nimanui nu ii pasa de ele.

Pe de alta parte, profesorii debutanti nu au parte de sustinere din partea sistemului de invatamant. Vorbesc aici de experienta PERSONALA. Anul acesta am experimentat atmosfera din doua scoli (cum spuneam, lipsa de posturi..) si am adunat exemple de „asa da”, dar si numeroase de „asa nu”. Am cunoscut oameni calzi, care mi-au stat la dispozitie pentru orice intrebare sau rugaminte, care m-au tratat de la egal la egal. Nu am sa o uit niciodata pe doamna care mi-a dat mie florile dumneaei in prima zi de scoala, pentru ca eu eram la inceput de drum si trebuia sa fiu incurajata. Nici pe colegele de catedra care au tinut cont ca toata lumea trebuie sa inceapa de undeva si au avut infinita rabdare cu mine. Pe de alta parte, nici pe doamna care spunea „sa o ia dracu’si pe aia” nu o pot uita. Nici faptul ca intra peste mine la ora cand avea chef, fara sa anunte(cu toate ca nu avea aceeasi specializare) si imi spunea cum sa imi fac ora si ca sunt praf. Ah, da..si planul de lectie era o porcarie. Si nici hainele mele nu ii placeau. Daaar..atunci cand am invitat-o pe sefa de comisie la ora, am primit numai pareri pozitive. Niciodata nu ii vei putea multumi pe toti. Primeam una calda, una rece..

Nu mai pot sta permanent in stres pentru 900 de lei. Si nu poti rezista in Bucuresti cu un asemenea salariu. Faptul ca el creste cu doar 100 de lei dupa cativa ani nu e incurajator.. Din cate stiu, un cadru didactic cu 20 de ani vechime primeste in jur de 2000 de lei pe luna. Si nu-i corect. Meseria de profesor implica muuulta munca neplatita. Asa ca..am decis sa imi caut un job in alt domeniu, cu toate ca nu va fi „pe sufletul meu”.. Iar copiii vor ramane mereu in sufletul meu. Cu putin noroc..incep de luni.

Pozitiv.

Revin cu drag pe blog atunci cand am timp sa respir. Nu am uitat de el si nici nu am sa il abandonez, desi recunosc ca nu ma pot scrie atat de des..

Astazi nu vreau sa ma mai plang ca nu am timp, ca am atatea de facut si nu stiu cu ce sa incep si asa mai departe. Vreau sa vorbesc despre partea frumoasa a meseriei de profesor. Singura parte frumoasa, de fapt. Copiii.

Cei care ma cunoasteti personal..stiti si parerea pe care o aveam despre copii. Sa fiu sincera, nu imi placeau deloc si ii evitam cat puteam. Stiu, acum urmeaza intrebarea: ” De ce ai mai vrut sa fii profesoara daca nu iti plac copiii?”. Raspunsul e complicat, e vorba mai mult de o ambitie personala, de o provocare. Am vrut sa imi demonstrez mie, in primul rand, ca pot. Prima batalie am pierdut-o..situatia nu e asa roz cum imi imaginam eu. Eram idealista si ma gandeam ca totul se rezuma la activitatea din sala de clasa, lectia propriu-zisa. Complet fals. Aveti idee cate hartii, acte, hartoage si alte minuni trebuie sa faca un profesor?! Nici nu va imaginati !!!!

Dar sa revenim la copii. Ma credeti sau nu..incep sa ii iudragesc. Saptamana trecuta a fost ziua mea si cei de la clasa intai mi-au oferit un buchet maare de flori si mi-au cantat „Haaaapy birthdaaaay deaaar teacheeeer”. Cu greu mi-am stapanit lacrimile. Partea buna e ca cei mici nu pot simula ca plac pe cineva. Daca omul le e drag, o arata. Daca nu, spun sincer ce ii supara. Inca nu au invatat sa joace teatru, viata ii va obliga ceva mai tarziu.

Eu sunt „doamna de engleza” pentru ei. Striga la mine de la capatul holului, se imbulzesc sa ma imbratiseze, ma prezinta cu drag parintilor..intr-un fel ma bucur ca am reusit sa ajung la inimioara lor. Acum sa nu fiu ipocrita, nu toti sunt cuminti, am si elevi fata de care nu simt afectiune din cauza atitutdinii pe care o au la ore, dar acum ma refer la majoritatea..care sunt dragalasi si destul de interesati de ce le spun eu.

Sa mai spun si de perlele pe care le „produc” dragalasii?

„Doamnaaaaa..din ce tara veniti? Veniti din tara Bucureeeeesti?”

„Doamnaaaa..azi v-ati imbracat ca o frantuzoaica si doamna de franceza s-a imbracat ca o englezoaica!!!” (Habar nu am cum au facut aceasta asociere.)

Dar siii.. „Mie nu imi place de tine. Sa te manance crocodilul!” mi-a spus revoltat un pusti de la clasa zero.

Sunt medicamentul perfect pentru zilele alea in care parca port cerul pe umeri, pentru diminetile in care ma simt fara pic de energie. Pastrez toate „scrisorile de amor” pe care mi le strecoara la sfarsitul orei, incerc sa ma ridic la inaltimea asteptarilor si sa nu ma dau batuta. Da, sistemul e la pamant, dar e pacat ca elevii sa aiba de suferit (inca de acum) din cauza societatii care considera ca un profesor merita acelasi salariu ca vanzatorul din piata. Sa nu ma intelegeti gresit, nu dispretuiesc nicio meserie. Parintii mei sunt muncitori si nu mi-e rusine cu asta. Mai ales ca mi-au oferit mereu tot ce au avut ei mai bun. De fapt..mi-au oferit absolut tot ce au avut. Revenind, voiam doar sa subliniez ca un profesor merita un salariu mult mai mare..care sa reflecte munca pe care o depune.

Bonus, o scrisoare de amor care m-a inveselit saptamana trecuta. O impart cu voi.

WP_001438

Timp.

Vreau timp. O bucatica de timp in care sa fiu doar eu cu mine, in care sa imi pun ordine in ganduri, sa imi permit sa plang de nervi, de oboseala sau sa ma refac. Pare putin absurd, dar nu am timp nici sa ma organizez. E primul weekend in care am timp sa respir si sa ma gandesc la niste lucruri..

Si nu imi place ce am devenit. As vrea sa fac cumva sa imi las nervii la scoala si acasa sa fiu calda, calma..asa cum obisnuiam sa fiu. Nu imi place invatamantul. Si e o mare dezamagire, mai ales ca imi doream sa fac asta de ani buni..si cand mi-am atins scopul, in sfarsit..am vazut cat de diferita e realitatea. Si am trecut prin suficiente obstacole ca sa imi dau seama ca nenorocitii aia de bani, succesul de la serviciu sau de la facultate nu valoreaza nimic daca nu ai cu cine sa le imparti.

Apropo de bani..am primit primul salariu: 850 de lei. Acolo sunt nervii mei, serile in care ajungeam acasa si plangeam de dezamagire, morala care mi s-a facut in atatea randuri. Si urasc faptul ca toata lumea se asteapta sa ma port ca un expert in tehnici de predare si invatare, desi eu am inceput doar de o luna. Banii sunt putini, in comparatie cu stresul la care sunt supusa zilnic. Si nu am simtit satisfactie, ci m-a durut sufletul pentru ca stiam cate am indurat pentru ei. Macar daca ar fi fost o suma mai decenta, care sa justifice eforturile mele. De-abia acum inteleg in totalitate cat au muncit parintii mei toata viata numai sa am eu de toate. Si poate ca uneori ma suparam pentru ca nu puteam sa obtin tot ce imi doream, cu mofturile mele de copil, dar acum le-as cere iertare fara oprire, stiind cat de greu se obtin.

Vreau sa am timp sa il iubesc pe omul de langa mine asa cum merita. Vreau sa pot sa ajung acasa si sa nu imi descarc nervii pe el, pentru simplul fapt ca e prima persoana care imi apare in cale si eu trebuie sa ma eliberez cumva. Vreau sa separ cumva jobul de viata persoana, pentru ca se va termina prost daca nu o voi face. Urgent. Si daca nu se va schimba situatia curand, am sa renunt. Pentru ca alt job imi pot gasi repede, dar timpul pe care il pierd acum alegand de colo colo si plangand de dezamagire.. nimeni nu mi-l da inapoi. Si imi doresc sa il petrec facand ceva ce imi place, ca doar o viata am. Ar fi pacat s-o irosesc cu lucruri care ma fac nefericita.

Patru.

S-au facut patru ani. Nu ma voi incurca in clisee. Intr-adevar, timpul a trecut repede, multe evenimente importante sunt insirate in arhiva. Oamenii au venit, au si plecat..dupa unii am plans, pe altii i-am uitat repede.. Acum vreo patru ani boceam dupa un individ care, la momentul respectiv, credeam ca reprezinta fericirea absoluta. Silly me. Pana la urma, altii i-au luat locul..pana cand l-am gasit pe EL – omul meu de suflet. Anii de studentie sunt insirati aici..la fel si articolele in care imi asterneam dorul de omul meu drag.

Am inceput un alt capitol. Am schimbat orasul, oamenii, facultatea, am si job acum. Dorm maxim sase ore pe noapte, alerg de la scoala la facultate, uneori uit sa si mananc, dar sunt mai fericita. Nu mi se mai rupe sufletul din cauza distantei, nu ma mai simt singura si nici izolata de cei dragi nu mai sunt.

Numele blogului a ramas neschimbat, „Confessions of an imperfect girl”, cu toate ca eu m-am schimbat in zeci de feluri, am depasit atatea obstacole si deceptii, am zis ca nu mai fac aceleasi greseli si le-am repetat cu brio. Nu a mai ramas nimic din adolescenta care scria primul articol acum patru ani.

De ce am pastrat „pseudonimul” Imperfect Girl? Pentru ca nu consider ca mi-am indeplinit toate telurile. Nu am ajuns sa fiu asa cum as fi vrut, sunt o mare de contradictii si decizii indolelnice..si de multe ori am dat-o in bara. Pe scurt, nu sunt multumita de mine. Sunt un om bun, dar sunt o femeie rea. Sunt o fiica model, dar sunt o partenera impulsiva si vulcanica. Stiu sa ascult, dar nu am invatat sa ma fac ascultata. Imi place sa ofer, dar nu stiu sa primesc cu inima deschisa. Si, cel mai important, nu stiu sa pun relele la spate si sa merg inainte. Iar asta parca doare cel mai tare. Ca tare mult mi-as dori sa nu ma mai sugrum cu atatea detalii care nici nu merita sa fie puse la inima. Cred ca asa e cea mai mare imperfectiune. Si da, sunt constienta ca perfectiunea nu exista sau nu am cunoscut-o eu, dar m-as multumi sa fiu impacata cu mine insami.

Oricat m-as stradui, nu gasesc o incheiere potrivita pentru acest articol..aniversar. As vrea sa pot scrie mai des, macar saptamanal..dar momentan e haos, pana se vor linisti apele. De fapt, inchei cu unul dintre lucrurile care m-au bucurat de curand.

537021_596449927065166_828136594_n