Hungry Christmas.

A sosit iarasi perioada aceea a anului in care ideea de a intra intr-un hipermaket sa cumpar cate ceva de mancare ma sperie mai rau decat o lume in care nu ar exista KFC. Esti impins, chinuit, aruncat cat colo de gospodine crizate ca au cumparat faina normala in loc de faina pentru cozonac, de copii care plang pentru ca nu pot lua acasa tot raionul de jucarii si de domni intre doua varste care nu se decid ce tip de coniac sa cumpere pentru seara de ajun. Spiritul Craciunului e prezent in magazine. Parca prea prezent. Doamnele isi pot cumpara chiloti si sutiene de culoare rosie, barbatii pot opta pentru un model deosebit de boxeri cu ursi polari. Poate copilul iese purtand o caciulita de Mos Craciun. Absolut toate ambalajele au suferit modificari: un globulet, un bradut, orice detaliu care sa arate ca vine Craciunul. Poate uiti, pana ajungi acasa.

Imi place Craciunul. Pentru ca il asociez cu mama, tata, vin fiert si aroma de clementine. Daca nu as fi acasa de Craciun, nici nu cred ca as simti vreun pic sarbatoarea. Problema mea vizeaza marketingul acesta exagerat. Brazii artificiali erau in magazine de prin noiembrie, colindele la fel. Unde mai e farmecul? Eu deja simt ca cedez cand vad atata agitatie, atata nevoie de a cumpara si de a gati 20 de feluri de mancare.
Oamenii sunt ipocriti, in general. In decembrie, ajunge la apogeu. Toti vor sa fie mai buni, mai calzi, sa isi ajute semenii. Doar pentru ca vine Craciunul, nu pentru ca asa ceva e normal intr-o societate ! La noi totul e temporar..suntem indragostiti pe 14 februarie, patrioti pe 1 decembrie si generosi pe 25. Sa revenim la marketing si mancare. Asa-i ca mereu ne-am dorit sa mancam ciocolata cu aroma de vin fiert sau popcorn cu mar copt si scortisoara?

O ador pe mama pentru ca e atat de „rebela”, incat refuza sa prepare cinci feluri de carnati, oale de sarmale si cozonaci cat pentru o tara intreaga. Daca stau sa ma gandesc..nici nu stie cum sa prepare cozonaci. Daca mi-ar citi blogul, probabil m-ar ucide pentru ca i-am dezvaluit secretul. Daca tipul cu care ma voi casatori m-ar trimite la bucatarie sa ii fac un munte cozonaci si altul de carnati, pentru ca asa a vazut el ca facea ma-sa, divortez. Parol.

Cred ca eu am o perspectiva diferita asupra pregatirilor de Craciun. Nu spun ca a mea e corecta si a altora e gresita. Dar anumite..chestii imi ridica ceva semne de intrebare. De ce Craciunul trece prin stomac si de-abia apoi prin suflet? In fiecare an ma enervez din cauza goanei dupa mancare la care asist..si mereu sper ca anul viitor oamenii se vor trezi la realitate si vor realiza dracului ca nu conteaza atat de mult cate chestii traditionale gatesti si ce cadouri oferi, ci faptul ca ai pe cineva langa tine in perioada asta.

De ce am decis sa renunt la invatamant.

In sfarsit am puterea sa spun asta oficial: renunt. Parca mi-era teama sa o spun cu voce tare, sa astern undeva cuvantul acesta..pentru ca asta ar insemna ca e real si definitiv.

Iubeam sa predau, ii iubeam pe pustii care scoteau o perla in fiecare zi, care stateau la rand la imbratisari, pe fetitele care imi faceau felicitari si compuneri in care imi spuneau cat de mult tin la mine. Am incercat mereu sa fac si ceva in plus. Mi se parea anost sa intru in clasa cand se suna de intrare , sa tin lectia si apoi sa plec cand se suna de iesire. Am vrut sa ii cunosc pe omuletii care ma priveau curiosi din banca, le-am stat mereu la dispozitie cu un sfat sau o parere. De multe ori uitam si sa mananc in pauza, pentru ca ramaneam cu ei afara sau pe hol si ii discutam. I-am intrebat candva de ce numai la mine vin ca la psiholog si au zis ca eu ii inteleg cel mai bine si nu ii judec.

Si poate ca uneori ma suparam atunci cand rezultatele la teste erau nesatisfacatoare, cand erau rai unii cu ceilalti, cand uitau caietele acasa…si ii certam. Cel mai mult ii durea sa fiu suparata pe ei si veneau sa isi ceara scuze, unul cate unul. Stiu ca pare un cliseu, dar uneori am fost dura cu ei. Voiam sa inteleaga clar care e limita, ca sunt profesor si trebuie sa respecte niste reguli, dar atata timp cat ei se poarta asa cum trebuie, suntem si prieteni.

Sistemul m-a invins. Nenorocitul de sistem din Romania, care e facut de incapabili, oameni care traiesc in bule de plastic si habar nu au cum e realitatea. Nu suportam sa aud la stiri ca 70% din profesori au promovat examenul de titularizare, mai ales cand erau doar 2-3 posturi titularizabile intr-un judet intreg. Dar astea-s dedesubturi si nimanui nu ii pasa de ele.

Pe de alta parte, profesorii debutanti nu au parte de sustinere din partea sistemului de invatamant. Vorbesc aici de experienta PERSONALA. Anul acesta am experimentat atmosfera din doua scoli (cum spuneam, lipsa de posturi..) si am adunat exemple de „asa da”, dar si numeroase de „asa nu”. Am cunoscut oameni calzi, care mi-au stat la dispozitie pentru orice intrebare sau rugaminte, care m-au tratat de la egal la egal. Nu am sa o uit niciodata pe doamna care mi-a dat mie florile dumneaei in prima zi de scoala, pentru ca eu eram la inceput de drum si trebuia sa fiu incurajata. Nici pe colegele de catedra care au tinut cont ca toata lumea trebuie sa inceapa de undeva si au avut infinita rabdare cu mine. Pe de alta parte, nici pe doamna care spunea „sa o ia dracu’si pe aia” nu o pot uita. Nici faptul ca intra peste mine la ora cand avea chef, fara sa anunte(cu toate ca nu avea aceeasi specializare) si imi spunea cum sa imi fac ora si ca sunt praf. Ah, da..si planul de lectie era o porcarie. Si nici hainele mele nu ii placeau. Daaar..atunci cand am invitat-o pe sefa de comisie la ora, am primit numai pareri pozitive. Niciodata nu ii vei putea multumi pe toti. Primeam una calda, una rece..

Nu mai pot sta permanent in stres pentru 900 de lei. Si nu poti rezista in Bucuresti cu un asemenea salariu. Faptul ca el creste cu doar 100 de lei dupa cativa ani nu e incurajator.. Din cate stiu, un cadru didactic cu 20 de ani vechime primeste in jur de 2000 de lei pe luna. Si nu-i corect. Meseria de profesor implica muuulta munca neplatita. Asa ca..am decis sa imi caut un job in alt domeniu, cu toate ca nu va fi „pe sufletul meu”.. Iar copiii vor ramane mereu in sufletul meu. Cu putin noroc..incep de luni.

Pozitiv.

Revin cu drag pe blog atunci cand am timp sa respir. Nu am uitat de el si nici nu am sa il abandonez, desi recunosc ca nu ma pot scrie atat de des..

Astazi nu vreau sa ma mai plang ca nu am timp, ca am atatea de facut si nu stiu cu ce sa incep si asa mai departe. Vreau sa vorbesc despre partea frumoasa a meseriei de profesor. Singura parte frumoasa, de fapt. Copiii.

Cei care ma cunoasteti personal..stiti si parerea pe care o aveam despre copii. Sa fiu sincera, nu imi placeau deloc si ii evitam cat puteam. Stiu, acum urmeaza intrebarea: ” De ce ai mai vrut sa fii profesoara daca nu iti plac copiii?”. Raspunsul e complicat, e vorba mai mult de o ambitie personala, de o provocare. Am vrut sa imi demonstrez mie, in primul rand, ca pot. Prima batalie am pierdut-o..situatia nu e asa roz cum imi imaginam eu. Eram idealista si ma gandeam ca totul se rezuma la activitatea din sala de clasa, lectia propriu-zisa. Complet fals. Aveti idee cate hartii, acte, hartoage si alte minuni trebuie sa faca un profesor?! Nici nu va imaginati !!!!

Dar sa revenim la copii. Ma credeti sau nu..incep sa ii iudragesc. Saptamana trecuta a fost ziua mea si cei de la clasa intai mi-au oferit un buchet maare de flori si mi-au cantat „Haaaapy birthdaaaay deaaar teacheeeer”. Cu greu mi-am stapanit lacrimile. Partea buna e ca cei mici nu pot simula ca plac pe cineva. Daca omul le e drag, o arata. Daca nu, spun sincer ce ii supara. Inca nu au invatat sa joace teatru, viata ii va obliga ceva mai tarziu.

Eu sunt „doamna de engleza” pentru ei. Striga la mine de la capatul holului, se imbulzesc sa ma imbratiseze, ma prezinta cu drag parintilor..intr-un fel ma bucur ca am reusit sa ajung la inimioara lor. Acum sa nu fiu ipocrita, nu toti sunt cuminti, am si elevi fata de care nu simt afectiune din cauza atitutdinii pe care o au la ore, dar acum ma refer la majoritatea..care sunt dragalasi si destul de interesati de ce le spun eu.

Sa mai spun si de perlele pe care le „produc” dragalasii?

„Doamnaaaaa..din ce tara veniti? Veniti din tara Bucureeeeesti?”

„Doamnaaaa..azi v-ati imbracat ca o frantuzoaica si doamna de franceza s-a imbracat ca o englezoaica!!!” (Habar nu am cum au facut aceasta asociere.)

Dar siii.. „Mie nu imi place de tine. Sa te manance crocodilul!” mi-a spus revoltat un pusti de la clasa zero.

Sunt medicamentul perfect pentru zilele alea in care parca port cerul pe umeri, pentru diminetile in care ma simt fara pic de energie. Pastrez toate „scrisorile de amor” pe care mi le strecoara la sfarsitul orei, incerc sa ma ridic la inaltimea asteptarilor si sa nu ma dau batuta. Da, sistemul e la pamant, dar e pacat ca elevii sa aiba de suferit (inca de acum) din cauza societatii care considera ca un profesor merita acelasi salariu ca vanzatorul din piata. Sa nu ma intelegeti gresit, nu dispretuiesc nicio meserie. Parintii mei sunt muncitori si nu mi-e rusine cu asta. Mai ales ca mi-au oferit mereu tot ce au avut ei mai bun. De fapt..mi-au oferit absolut tot ce au avut. Revenind, voiam doar sa subliniez ca un profesor merita un salariu mult mai mare..care sa reflecte munca pe care o depune.

Bonus, o scrisoare de amor care m-a inveselit saptamana trecuta. O impart cu voi.

WP_001438

Propunere.

Protestele se mentin la Universitate. Incep sa ii admir pe acei oameni, nu se lasa pana nu vor obtine ceea ce isi doresc. Uite ca poate i-am judecat gresit pe romani, poate chiar au dat cu capul intr-un perete si s-au trezit la realitate. Chiar era cazul.

Acu’vin si io cu o idee, ca tot am prins gustul pentru proteste. Bun, gasim o solutie pentru Rosia Montana (care oricum nu va fi unanim acceptata, e imposibil), vedem ce facem si cu cateii.. Da’cu restul chestiilor imbecile din tara asta ce facem, fratilor? De ele nu scapam? Lesinati de frica atunci cand vedeti un catel la colt de strada, dar cand coboara din BMW un cefos si va ameninta..nu va mai revoltati.

Eu nu ma mai uit la televizor. Deloc. Si nici ziare nu citesc. Pentru ca ma scarbesc toate divele care apar la vreo emisiune low-budget si dau din genute asa senzual in timp ce povestesc ce persoane sensibile si delicate sunt ele. Si bietele de ele..au IQ-ul mai mic decat sifonierul.. Nici prin cluburi nu prea merg, nu prea pot sta in aceeasi incapere cu „domnisoare” care se vand pe o gentuta „şanel” si o pereche de pantofiori. Si sper ca intelegeti ca sunt delicata atunci cand spun „vand”.

Propun sa organizam un protest anti cocalari si pitipoance, anti specimene cu lant de aur la gat, care duhnesc a mici mici si bere.. Astia ne dau de furca mai rau decat patrupedele. Cainii macar nu au ratiune si actioneaza din instinct. Da’astia ce scuza au?!

Cu putin efort, ne strangem zece mii de suflete si mergem sa ne sustinem cauza la Universitate. Eu zic ca meritam sa traim intr-o tara mai buna. O tara in care sa dispara nu doar cainii maidanezi, ci si indivizii care ne fac de ras.