When the silence is speaking.

Cred că trebuie să îmi setez o alarmă pentru a-mi aminti să mai trec pe aici. Ar putea să sune cam așa „Bianca, iar o iei razna și ai prea multe frustrări în tine. Aruncă acolo câteva fraze și revino-ți dracului.” Hmm..chiar nu ar fi o idee rea, dacă stau să mă gândesc mai bine. Nu m-am autoproclamat niciodată „scriitoare”, doar pentru faptul că mai înșir pe-aici câteva frustrări sau mai scap de niște pietre ce apasă pe suflet.

Că să nu încep din prima cu răutăți și ca să evit să înșir toate lucrurile ce mă fac nefericită (pe principiul, hai să ignorăm elefantul din sufragerie).. mă simt datoare să vorbesc despre ce mi-a adus bun faptul că scriu pe aici de câțiva ani. Mă rog, încerc să ignor comentariile în care sunt acuzată că aș fi o nebună fără viață socială, frustrată, supraponderala ce își trăiește viața în spatele tastaturii…și lista continuă.

În schimb, reușesc să mă descarc. Dacă în viața de zi cu zi m-am obișnuit să adun totul într-o imensă gaură neagră, ce crește zi după zi…pot rămâne pe linia de plutire prin simplul fapt că pot admite chestiile astea în scris. Ca un fel de carte a rușinii, scot la iveală slăbiciune după slăbiciune, mă expun și mă întorc pe toate fețele. Ai mai multe șanse să mă cunoști dacă ai răbdare să citești câteva posturi și să umbli un pic prin arhivă, decât dacă interacționezi direct cu mine.

Nu știu ce gândesc despre mine oamenii care mă cunosc personal după lectura unor posturi scrise atunci când eram on the edge. Nu am avut niciodată curajul să întreb dacă găsesc puncte comune între omul din spatele tastaturii și nebuna veșnic nemulțumită pe care o văd zilnic. În schimb, există oameni care cunosc doar latura asta emotivă, de femeie care e permanent pe marginea prăpastiei. Jur, în realitate sunt la fel de psihopată. Ah, da..și cam obsedată de pisici.

Mi-am făcut și prietene, oameni care s-au regăsit un pic în dramele mele de adolescentă, în perioada aia în care nici eu nu-mi găseam locul nicăieri.

Pe Gabriela am ajuns să o consider sora mea mai mare, genul de om capabil să găsească o soluție pentru orice problemă, veșnic optimist și incapabil să renunțe. Nu apuc să o văd prea des, dar sper că ea știe că îi duc dorul teribil.

Sora mai mică e Ioana, moldoveanca mea far’de accent, care nu știu cum a dat de mine, draga de ea..dar s-au făcut vreo 6 ani de când ne știm. În ultima vreme..tot ziceam că am nevoie de o pauză de la tot. Am făcut bagajul și am plecat în celălalt capăt al țării, în Iași, unde prietena mea dragă ne-a găzduit, ne-a arătat orașul (nu mai fusesem niciodată în Iași) și chiar a gătit (P.S. Mamă, fii mândră de mine, m-a învățat să folosesc un mixer !!!). Mulțumesc pentru că ești un om atât de cald, de blând și de frumos. (Oare de ce mă exprim atât de copilăresc atunci când înșir lucruri frumoase și excelez în a formula răutăți?)

Știți care e problema cu lucrurile alea deranjante pe care le tot eviți și pe care le bagi cu fărașul sub covor? Rămân acolo și când te întorci, te așteaptă răbdătoare, gata pentru o rundă nouă. Poate ar trebui să învăț dracului să îmi înfrunt nemulțumirile, să spun sincer tot ce mă doare și mă termină psihic. Sau aș putea să plec, pur și simplu..în loc să caut zilnic putere să o scot la capăt..și o urmă de motivație.

P.S. Ca niciodată..atașez și niște poze. Ar fi nedrept să nu împărtășesc.

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s