Crazy (with a touch of OCD).

septembrie 9, 2018

Nu cred că greşesc afirmând ca fiecare dintre noi are zile bune şi zile..mai puțin bune. Iar fiecare are propriul mod de a trece de ele. Cel mai frecvent, eşuez în pat în fața veşnicelor seriale stropite cu o doză serioasă de vin. Dacă apeşi toaaate butoanele greşite, e posibil să ai parte de un scandal ca la Teleorman (nu îmi e ruşine cu chestia asta şi orice gluma ai face despre Dragnea, eu am una mai bună).

Dar am descoperit o metodă mai..eficientă de a lupta cu energia negativă şi de a ma descărca : curățenia. Nu am avut o zi prea bună, însă am curățat cuptorul şi plita, gresia din baie şi chiuveta, am spălat vasele şi am periat hainele pe care se pune Ghemotoc de Întuneric atunci când decide că vrea să doarmă în dulap. Unde mai pui şi că el lasă păr şi când respiră, iar eu am o colecție întreagă de perii/role de scame de toate felurile..ca să pot strânge în urma lui, ca o sclavă conştiincioasă ce sunt? Paradoxal, mă simt cumva ..eliberată. Sau nu mai am energie să mă frământ, după cât am frecat la rosturile din baie.

Consortul se prinde că a dat-o în bară cu ceva dacă mă vede ca iau spray-ul de mobilă în mână sau încep să dau cu mătura. Şi funcționează şi pentru dureri de cap (care sunt mai frecvente decât mi-ar plăcea). Măcar sunt productivă, chiar şi când îmi vine să arunc cu ce-mi pică în mână.

Nu glumeam când afirmam că-s ciudată. Cred că sufar de OCD, într-o oarecare măsură. Mă ia cu palpitații dacă văd patul nefăcut, haine aruncate sau orice fel de deviere de la armonia binecunoscută (?!).. Dimineața mea e compromisă dacă ajung la birou şi văd că monitoarele nu sunt în poziția aia IDEALĂ în care le potrivisem eu. Când întind rufe, folosesc cleşti de aceeaşi culoare când prind un tricou, de exemplu.

Încerc să mă consolez cu ideea că fiecare are 1-2 chestii asemănătoare, dar parcă eu excelez în a fi nebună. Totuşi, mă gândesc serios să desfac o sticlă de vin şi să mă uit la serial până mă fură somnul (într-o casă foarte curată, ce-i drept). E duminică şi am nevoie de mult curaj pentru săptămâna ce va urma. Presimt că mâine voi curăța cuptorul cu microunde şi voi spăla pe jos.

Adio, viață socială ?

septembrie 4, 2018

Trec pe aici în speranța că încă îmi amintesc cum se simte când scriu..cred că s-a dus mai bine de jumătate de an de la ultimul post. Şi dacă tot mă întreabă lumea de ce nu mai scriu..am zis să-mi dau o şansă.

Motive întemeiate nu am. Doar că..nu mai ştiam dacă într-adevăr ajută să înşir aici frustrări amestecate cu oleacă de „plâns de milă”. Nici prin schimbări majore nu am trecut, doar câteva chestii pe care nu mă simt ok să le aştern aici momentan.

Nu pot spune nici că am/am avut o viată sociala din cale-afară de bogată sau..variată. In general, ies să mănânc. Pentru că ador mâncarea şi se vede. Pot oricând să recomand locuri cu burgeri senzaționali sau cu pancakes care te fac să te simți vinovat o săptămână dupã ziua cu pricina. Vara asta am avut vreo 3 tentative de diete..eşuate, bineînțeles. Să ne înțelegem..eu sunt d-aia care plânge de foame (literally) şi care consideră că punctul culminant al unei zile la birou e reprezentat de pauza de masă. Sau prima gură de cafea, deşi încerc să mă las..

Admit şi că sunt leneşă (sau să fie vârsta de vină ?!) şi prefer să zac în pat la vreun serial care nu ma lasă să închid laptopul. Cel mai recent este Sharp Objects, daca vă plac cele ciudățele şi uşor scandaloase. Pe ordinea de zi? SING, o animație mega simpatică, în timp ce mănânc pizza în pat, urmată de înghețată pe care o voi mânca direct din caserolă. Voi împărți patul cu muntele de întuneric (puteți să-mi spuneți „doamna aia nebună cu pisica neagră”) şi mă voi simți cumva..fericită. Cândva m-aş fi renegat pentru asemenea sacrilegii, dar azi mi se par definiția unei seri perfecte. Nici nu mă mai obosesc să mă cântaresc mâine. Who cares? Nu mă mai lupt cu mine insămi..asta ar fi una dintre noutăți. Nu ştiu cum am putut trai mai bine de un sfert de secol fiind atât de..”sensibilă” la tot ce se întâmplă în jurul meu.

În timpul săptămânii nu sunt capabilă de interacțiune cu oamenii în afara muncii. Fie vorba între noi..am zile în care stau în colțul meu chiar şi la birou, fară să simt nevoia să încep vreo discuție. Nu ştiu daca devin acră şi bătrână..sau doar am învățat să-mi folosesc mai eficient energia.

Altă noutate ar fi că am învățat să gătesc. Oh well..”învățat” e mult spus. Să zicem că nu mă mai uit la cuptor/aragaz ca la ceva chestii contagioase. Până acum am făcut: pui la cuptor, tochitură cu mămăliguță, paste cu piept de pui la cuptor, muşuroi de cârtiță şiiiii..BRIOŞE ! Admit că acel cuptor e dădător de lacrimi..nu doar o dată era să mă pun pe bocit neştiind cum să-l setez. Da’mama e mândră de mine şi cere mereu să-i trimit poze cu mâncare (pe lângă alea cam zilnice cu pisica, să mă scuzați).

Cred că mă apropii de vreo criză..că altfel nu-mi explic motivația asta subită de a reuşi să-mi depaşesc câteva limite (recent am mers cu şalupa pe Dunăre fără să fac un mega atac de panică, 10 puncte bonus). Cumva ..mă plac mai mult şi cred că la asta se rezumă multe. În perfecțiune nu cred. Dar parcă încep să mă apropii de omul care-mi doream să fiu când „o să mă fac mare”.

H is for Hope.

februarie 9, 2018

Spun mereu că am prea mult întuneric în mine și prea puțină lumină, dar nu cred că am realizat până acum cât de rău e. Cumva..o făceam să sune ca și când ar fi ceva bun. Dar adevărul e că sunt..defectă. Nici măcar nu știu dacă ăsta e termenul pe care îl caut. Simt că o gaură neagră stă să mă înghită. Am strâns în mine atâtea cuvinte, emoții, frustrări și-o tonă de urlete, iar acum simt că nu mai au loc și și vor exploda.

De fiecare data când primesc vreo veste proastă sau se întâmplă ceva rău..nu mai sunt capabilă să am reacții. Încasez șocul, simt că mi se duce echilibrul..și pot doar să mă așez și să privesc în gol. Mintea mi se golește de orice gând și parcă am uitat cum să respir fără să simt că îmi ia foc pieptul.

Partea proastă cu durerea e că deși tu simți că ai uitat cum să funcționezi..lumea nu stă în loc din cauza asta. Trebuie să mănânc, să dorm, să merg la birou..să păstrez rutina și să fiu normală, în ciuda a ceea ce strâng în mine. Partea și mai proastă? Scenariile alea pe care ți le faci în mine și care au de obicei un deznodământ deloc plăcut.

În tot întunericul meu a fost mereu loc și de lumină: mama. Nu cred că există alt om pe lumea asta pentru care să-mi fi dorit așa mult să fiu mai bună. Când se schimbă rolurile și eu trebuie să fiu cea care susține și care nu se lasă învinsă..cad. Aș vrea să pot să cred acel “o să fie bine, ai să vezi” pe care îl repet de vreo 50 de ori pe zi. Ție, dar mai ales mie. Aș vrea să fie în puterea mea să fac lucrurile mai bune. Pentru tine.  Să știu să am reacții, să nu-mi mai ascund îngrijorarea și să te feresc pe tine de tot ce e rău pe lumea asta. Să-mi folosească la ceva toată hotărârea cu care mă înarmez zilnic și să o folosesc în scopuri bune.

Aș vrea ca, măcar o data, să te gândești mai întâi la tine și de-abia apoi să încerci să mă asiguri pe mine că totul o să fie bine. Că tu o să fii bine. Nu am nevoie să-mi oferi mostre de optimism, ci de răspunsuri și de certitudinea că o să treacă și asta, cum au trecut și restul.  Nu trebuie să îmi demonstrezi că ai curaj, tocmai pentru că știi că eu n-am și vrei să îmi împrumuți și mie. Trebuie să-mi dau seama unde am ascuns speranța, am lăsat-o in urma mea acum ceva vreme. Ma doare fizic și mă consumă pe dinauntru faptul că nu știu și nu pot să te fac eu bine. Pot doar să mă forțez să cred toate incurăjarile pe care ți le spun cu ultima urmă de optimism ce a ramas în mine.

O să fie bine. Nici măcar nu mai știu dacă e afirmație sau întrebare. Știu doar că aș da orice să fie așa, pentru că nimic nu doare mai mult decât neputința.

Netflix and chill.

ianuarie 28, 2018

Din când în când…mintea mea ciudată are nevoie de o pauză de la oameni.  N-am mai văzut picior de om de vreo 3 zile, am terminat două cărți și un serial. Chestii productive? Zero. Și tot zero remușcări.

Apropo de seriale, am de făcut o recomandare. Rar se întâmplă să fiu zguduită de un serial. Black Mirror se cheamă pacostea. La primul episod m-am gândit doar “Doamne, cât de prost e”..dar am zis să îi mai dau o șansă. Mă rog, m-a ajutat și faptul că episoadele nu au vreo legătură între ele. Sunt cumva..niște filme ceva mai scurte. Oh, well..l-am terminat în două zile. Încă mă bântuie. Viață socială zero, cum spuneam.  Totuși, vă sfătuiesc să îl vedeți, mai ales dacă sunteți cam prea atașați de tehnologie, cum e și cazul meu. Mesajul transmis în fiecare episod vă va pune un pic pe gânduri.

Urmează să încep The Crown. Mereu mi-a plăcut de bunicuța Elisabeta a britanicilor. Când fetițele de vârsta mea visau să fie prințese/regine..eu mă vedeam preoteasă, dar asta-i altă poveste. În altă ordine de idei, ăștia de la Netflix sunt cam cea mai bună invenție a secolului 21. Am luat literally expresia “Netflix&chill”, iar uneori nu mă urnești din față laptopului, oricât te-ai strădui.

Mă supun periodic unui “detox” de la oameni și de la realitate. Poate că-i nesănătos, egoist sau doar ciudat. Nu mai am răbdare. Nici cu mine și nici cu restul. Dar încerc să mă autoeduc cumva. Să învăț cum stă treabă cu diplomația sau, pur și simplu, să fac niște schimbări. N-ar fi rău nici să mă conduc mai mult după fapte, nu după vorbe.  Nu pot să pun cumva pauză sau să caut butonul de “replay”? Ṣtiu, e total nesănătos să petrec prea mult timp cu mine și să am timp să dezvolt toate scenariile alea idioate ce mă țin trează adesea.

Mă uimesc pe mine însămi din ce în ce mai des. Zici că am personalitate multiplă. Pot să fiu cea mai “doamna dintre doamne”, să-ți zâmbesc și să îți urez o zi frumoasă, chiar să îți cedez locul, dacă ești o băbuță de treabă. Eh, partea nașpa e când iese teleormăneanca din mine. Mai nou, Teleormanul e un fel de gaură neagră a țării, dacă te iei după toate articolele din social media. Deci, automat, asta m-ar face ușor mahalagioaică, right? S-au dus glumele despre Vaslui, hai să facem mișto de “Dragnealand”.

Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe aia care chiar credeau asta, dar nu trăim în copaci acolo. Și buletinul de TR nu e sinonim cu “Heil, Dragnea!”. Niciun om întreg la minte și care are, preferabil, mai puțin de 65 de ani nu e încântat de circul asta. Pe bunica-mea am amenințat-o că plec din țara dacă îi mai votează vreodată pe-ăștia..că o să mă lase fără loc de muncă.  Ea s-a panicat atunci, eu încep să mă panichez acum, când văd că nu e total imposibil acest scenariu. În orice caz, teleormăneanca din mine e a dracului tare, dacă ne raportam strict la origini. Și nu, nici măcar nu mi-e rușine cu asta.

Oamenii oricum nu mă plac, fie că-s de treabă sau nesimțită. Oh well, la un moment dat voi învăța să nu mă mai las atinsă de chestia asta. Work in progress?!

New year, same me.

ianuarie 2, 2018

Unul dintre multele lucruri pe care le detest pe lumea asta e obiceiul ăsta care a devenit cumva obligatoriu: la fiecare început de an ne facem liste peste liste și promisiuni către noi înșine: clasicele „o să încep să merg la sală”, „o să mă las de fumat”, „o să muncesc mai mult”. Promisiuni care țin..cât? Maxim..câteva săptămâni? Dăm vina pe lipsa de timp, pe faptul că avem niște zile și-așa prea pline, iar lista scuzelor poate continua la nesfârșit.

Nu am fost niciodată adepta începuturilor de dragul calendarului. Adică ce naiba, eu amân dieta și fără să îmi fi propus să încep una fix când orologiul a bătut miezul nopții. Plus că..trag cât de mult pot eu pentru a-mi ține promisiunile față de restul, dar pe mine mă amăgesc cam de fiecare data. De-aia am ajuns să cântăresc 56 de kilograme (uraaa..), după ce reușisem să ajung la 50 acum vreo două-trei luni.

Anul asta am renunțat și la clasicul bilanț. Tare mi-e teamă că dacă aș fi început să rememorez câteva întâmplări, aș fi sfârșit bocind într-un colț. În linii mari, nu a fost un an bun. Sau o perioadă prea roz, că să ignor clișeul calendarului. Sincer? Habar n-am când se va încheia. Că nu cred în ideea că a venit o zână care a șters totul cu bagheta ei magică, inclusiv memoria oamenilor și ne-a dat tuturor șansa să o luăm de la zero. Uite un exemplu stupid: o mai știi pe tipa aia pe care o urăști de vreo 5 ani? Ghici ce, de azi nu deveniți BFFs.

Totuși..uitându-mă un pic în spate, cred că am câteva lucruri să-mi reproșez și pe care aș vrea să fac cumva să le îndrept. Nu că a început un alt an, ci pentru că nu mai pot să fiu atât de nesimțită.

Aș fi putut să merg mai des pe-acasă, dar n-am făcut-o. Treceau și câte două luni fără să îi văd pe ai mei, deși ne despărțea un drum de vreo oră. Și când mergeam..alegeam să stau în camera mea și să citesc sau să mă uit la vreun serial, chestii pe care oricum le-aș fi putut face și la București. Nu-mi amintesc când le-am spus ultima data alor mei că îi iubesc ..sau orice alt lucru care ar sugera afecțiune.

Aș fi putut avea mai multă încredere în mine. Un exemplu: găsisem un job care mi se părea că țipă după mine, însă nu am aplicat, pentru că m-am simțit prea..proastă și pentru că m-am gândit că nu ar fi interesați fix de mine. Trebuie să lucrez serios la aspectul ăsta, am ajuns să cred sincer tot ce aud rău despre mine și să pun la îndoială orice compliment. De luni bune mă chinui să îmi scot monștrii din cap și să nu mai fiu atât de dură cu mine însămi.

Mi-ar fi plăcut să fiu o persoană mai răbdătoare. Cu mine, cu oameni, cu situațiile..cu tot. Ca să înțelegeți, sunt genul ăla de om care vede roșu în față ochilor atunci când stă la coadă la KFC și are mai mult de 3 persoane în fața sa. Dacă cineva are tupeul să nu respecte rândul…dezlănțui iadul. Uneori mi-e greu să las lucrurile să curgă leeeent și domol, când eu sunt cea mai grăbită persoană pe care o știu. Nu am răbdare cu mine, darămite cu alții?

Aș fi vrut să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin. Să îl las pe celălalt să își termine ideea, înainte să a mă grăbi să trag concluzii și să îl contrazic. Să învăț să comunic mai eficient și să o las mai ușor cu sarcasmul și replicile acide. Nu am mereu dreptate, sunt conștientă de asta. Pasul următor ar fi să și admit asta atunci când e nevoie.

Nu e vorba despre lucruri pe care le-am făcut strict în anul ce de-abia s-a încheiat. Poate că ar fi fost bine să fie așa. Nu, sunt lucruri pe care le fac de ceva mai mult timp. Mult prea mult. Iar asta, din păcate, mă împiedică să sper că aș putea deveni vreodată un om bun.

B.

Presents, presents everywhere.

decembrie 20, 2017

După ce că starea mea naturală s-ar descrie prin “n-am suflet, nici emoții și nici nu vreau să am”, an de an ajung un fel de Grinch al secolului 21. Urăsc așa-numitul Christmas marketing, ce mă invadează dinainte de Halloween și detest  de-a dreptul isteria cumpărăturilor. A doua parte sună un pic ipocrit, pentru că de vreo săptămână colind și eu mall-urile, în căutare de cadouri pentru ăștia care au trecut de zidurile alea înalte și mi-au salvat umanitatea de la pieire.

Anul acesta am îmbrățișat ideea că vin Sărbătorile și am decis să fiu un pic mai soft. Chiar am cumpărat brăduț și toate cele. Mă rog, cu brăduțul e altă poveste. L-am luat mai mult pentru bestie, să își facă de cap cu el, însă..nu a băgat în seamă nici globulețe, nici luminițe.. Într-o seară îmi dăduse speranțe, că începuse să roadă beteala, dar n-am nicio șansă să îl găsesc suspendat printre crengi. Oare să fie de vină și faptul că e destul de ..bine făcut?!

Cum să descriu eu Bucureștiul în perioada asta? Haotic? Sufocant? Insuportabil? Cozile au ajuns sport național..începând din trafic și terminând cu magazinul de la colț. Am ajuns să fac o oră până la muncă, la oră 11 (!!!), deci nu la prima oră, când se știe că e haos în trafic..deși de obicei făceam maxim jumătate de oră. Ăia care nu-s în mall, sunt în trafic (în drum spre mall, bineînțeles).

Și-așa am o problemă cu aglomerația și simt că mă ia câte-un atac de panică atunci când văd mulți oameni în jurul meu. Iar zilele astea..magazinele sunt ca niște bombe cu ceas. Am făcut tâmpenia să mă opresc într-un mall în drum spre casă, în ideea să iau câte ceva pentru prietena mea. Îmi făcusem planul dinainte: mă uitasem pe site, văzusem ceva ce știam ce i-ar plăcea, mă gândeam că merg, cumpăr și decolez în secundă doi. Oh, well..am fost suficient de proastă încât să și cred că se va întâmpla așa. Nu exagerez..unele magazine aveau rafturile GOALE, iar eu evident că nu am găsit ce căutam. Cu nervii gata să spargă zidurile, am zis că mă mai uit, poate dau de ceva ok. În fiecare magazin am văzut cozi de câțiva metri la fiecare casă, toată lumea căra pungi și pungute, se opreau că trazniti în drum, pentru că văzuseră dracu’stie ce în câte-o vitrina…iar eu am renunțat. După ore bune petrecute la birou, să stau să mă lupt cu oamenii printre raioane, să mă chinui să îmi fac loc să trec printre pungile pe care le târau după ei…nu reprezenta noțiunea mea de relaxare after-work.

Cred că ăștia care și-au făcut curaj să mă iubească apreciază mai mult dacă rămân întreagă la minte, decât dacă mă prezint cu un cadou cumpărat după o luptă cu un alt client și după ce m-am certat cu minim 3 persoane la casă de marcat. În caz că va gândiți să îmi sugerați să comand online, been there, done that. Coletul mi-a ajuns cu o săptămâna întârziere, după două reclamații și ore bune petrecute în telefon cu cei de la suport. Toată lumea da vina pe aglomerație (ce surpriză!)..

Poate sunt eu nebună sau am prea puțină răbdare, dar zău că am ajuns să cred în vorba aia cliseilca, conform căreia..Crăciunul nu e doar despre cadouri.  Și-așa am prea puțin timp liber, refuz să îl irosesc prin magazine cu necunoscuți, stând la cozi (în condițiile în care răbdarea mea se limitează la 3 persoane în față mea) și repetând înjurături în gând, ca un fel de mantra.

Acum îl înțeleg pe Grinch, el nu ura Crăciunul în sine, ci oamenii.

Merry Grinchmas, așadar.

Break even.

noiembrie 30, 2017

Nu  să reușesc vreodată să înțeleg cum unii pot să facă echilibristică pe sârmă, iar eu nu reușesc să fac față unor chestii banale. De când a ajuns să fie nevoie să ai nu știu ce abilități pentru a fi capabil să jonglezi cu lucruri aparent simple și normale. E din ce în ce mai greu să fac eforturi pentru a lăsa mai puțin din mine în alți oameni, să mă detașez de job, să renunț la dorința a de a-i mulțumi pe toți.

Dacă am ajuns iar să îmi caut cuvintele aici, înseamnă că toate sticlele alea de vin și zilele în care am încercat să mă..reconstruiesc au fost degeaba. Nu știu când am adormit ultima dată fără să mă gândesc întâi la toate tâmpeniile posibile și să mă mai demoralizez încă un pic.  Aud în stânga și în dreapta de motivație. Oh well, eu am cam epuizat-o pe a mea. Și nu văd cum aș putea face rost de rezerve noi. Am obosit de la atâtea fluctuații, de la atâta bipolaritate: azi îmi promit că îmi depășesc nenorocitele alea de complexe și mâine mă întorc acasă plângând. Și nu vreau nimic de la alții. Nu accept să îmi poarte altcineva războaiele.

Ceva în mine e defect. Sau îmi lipsește ceva și nici măcar eu nu știu despre ce e vorba, am încetat demult să mă înțeleg. Sunt capabilă să vorbesc ore în sir despre te miri de prostie, dar nu știu când mi-am găsit ultima data cuvintele pentru a spune deschis ce mi-ar prinde bine.  În teorie, secretul ar fi să nu mai iau totul atât de personal. Așa aș putea să îmi gestionez nivelul de stres, să nu mai simt că mă sufoc atunci când mă inundă anxietatea și să n-o mai iau periodic pe arătură. Dacă există ceva ce te macină și te decizi să ignori sursa nemulțumirii…nu înseamnă că ea dispare, ci că o să sape acolo în subconștientul tău o adevărată gaură neagră. Și o să te înghită când o să îți fie lumea mai dragă.

Poate am ajuns eu să fiu prea pesimistă sau m-am obișnuit să încerc să rezolv tot, pentru a nu avea parte de priviri acuzatoare. Nu știu dacă toată singurătatea asta e doar în capul meu, dar nu mă mai simț capabilă să mai vorbesc cu cineva despre toate găurile negre din mintea mea. Sunt conștientă de faptul că fiecare își poartă propria povară și nimeni nu are nevoie să fie încărcat și cu ale altora.  Din ce în ce mai des mă apuc să-mi fac în minte liste cu lucrurile bune pe care le am în mine și cu alea rele. În ultima vreme…cele rele câștigă detașat, iar eu mă simt din ce în ce mai defectă.

Aș avea atâtea lucruri să îmi reproșez, dar nimic nu se repară cu păreri de rău. Azi am pierdut lupta cu mine însămi. Mâine o să încerc din nou, poate voi avea mai mult noroc.

Un (alt) articol despre pensionari.

noiembrie 1, 2017

Eu sunt de treabă. Eh, nu mereu şi nu cu oricine..dar dacă nu ne ştim şi nu m-ai deranjat cu nimic..ma port ca zâna din poveşti. Sau ca Wednesday Addams, depinde de tine.

Daaaaar..mai sunt şi zile în care sunt ca o grenadă ce stă să explodeze sau pur şi simplu..mă simt de parcă ar fi trecut un camion peste mine (şi apoi a dat şi în marşarier). Cazul nr.2 se aplică zilei de azi. După câteva zile în care am absentat de la birou..venise momentul ăla în care a trebuit să mă târăsc spre job. Am norocul să am un program destul de flexibil, in ideea ca pot incepe chiar la 11 AM (când majoritatea corporatiştilor au terminat deja a doua pauză de țigară).

Oh, well..am zis că azi merit să stau pe un scaun..mai ales că nesimțitele de picioare nu păreau să ma asculte. Şi mă simțeam aşa paşnică şi sfârşită..n-aş fi rănit o muscă.

Prietenii care îmi ştiu faimoasele frustrări cu babele pe care le „expun” pe Facebook exclamă mereu „Nu ştiu cum le găseşti, zău!”. Sincer? Nici eu. Şi m-aş lipsi bucuroasă de ele.

Revenind la ziua de astazi..karma m-a călcat un pic în picioare şi a decis să îmi testeze nervii. Lângă mine s-a aşezat un cuplu de pensionari. Tipul de lângă mine i-a cedat locul stimabilei, dar nu era ok, că al ei soț rămăsese in picioare.

Şi aşa s-a dezlănțuit iadul: „Asta sigur s-a născut după Revoluție, că doar ăştia mici nu mai ştiu ce e ăla bun simț.” Am tăcut, nu posedam energia de a o trimite finuț în locul ăla din care nu trebuia să plece (a.k.a. la dracu’în praznic).

Dar când a continuat cu „Sigur nu are niciun Dumnezeu. Nu e nimic de capul ei. Dacă făcea ceva, la ora asta trebuia să fie la lucru, nu să se plimbe ca lepra.” (Era 10 şi jumătate.)

Nu vă mai zic continuarea..în varianta necenzurată. Spun doar că e posibil să fi afirmat că ei sunt paraziții şi că datorită „leprelor” ca mine mai are statul bani de pensii şi de gratuități date aiurea. Există o şansă destul de mare să o fi asociat cu „generația de comunişti” care ne trage țara în jos şi care suferă de toate cele doar când e în avantajul lor. Ați văzut voi vreo babă ce se văita de faptul că a stat 12 ore la coadă la moaşte? Eu nu.

La final i-am amintit de articolul ăla ce ne sfătuia să nu le mai cedăm locul peste tot, deoarece îi privăm de puțina activitate fizică de care mai au parte. Pentru că sunt un om bun şi îmi pasă, da?

Aştept cu drag şi chiar insist să îmi împărtăşiți poveştile voastre (absurde) cu şi despre bătrânei răutăcioşi. Măcar să nu mă mai simt atât de ghinionistă.

Grey’s Anatomy: my kind of drama.

octombrie 2, 2017

Dacă vine weekend-ul și mă găsești înfășurată în vreo 3 pături, cu șervețele lângă mine în pat și cu ochii roșii, nu am pățit nimic. E doar momentul ăla al săptămânii în care mă uit la Grey’s Anatomy. Mi se întinde machiajul, îmi curge rimelul și mi se umflă fața de la atâta plâns. La fiecare episod. Fără excepție. Același om care adoră romanele polițiste, thrillerele și tot ce implică mister și crime..se topește la o telenovelă. Să admitem că asta e.

Tocmai a început sezonul 14 (yep, ai citit bine). Îl urmăresc de când eram prin liceu și eram oleacă mai sensibilă și mai plângăcioasă. Mă rog, a doua parte e încă valabilă, având în vedere că încă bocesc în hohote la fiecare episod.
Nici măcar mama nu se mai uită la el, spune că i se pare prea siropos. Da, mama, care a citit zeci de cărți de Sandra Brown la viață ei…zice că e SIROPOS. Ce pot face? E plăcerea mea vinovată. E ca în Game of Thrones, mor toți la un moment dat. Și fix cum mă “atasez” de un personaj..se întâmplă ceva. Tipa care regizează serialul, Shonda Rhimes, e minunată. Mi-am luat mai multe șocuri emoționale din cauza serialului asta decât îmi iau atunci când gătesc, sare uleiul și nu știu ce să fac. (De fapt, știți ce fac? Mă panichez și împietresc acolo..și mă vait când începe să usture.)

Nu mă emoționează clipurile cu bebeluși sau nunțile. Serios, mă lasă rece. Eh, dar pune-mă în fața laptopului și lasă-mă să mă uit la o scenă dintr-aia în care cineva e pe masă de operație și se întâmplă vreo dramă. Atunci încep să îți bocesc de parcă viața lor e în mâinile mele și eu nu pot să fac nimic.

Ce The Notebook? Tres metros sobre el cielo? A walk to remember? Astea-s din trecut, din adolescența mea. Nu mă mai impresionează poveștile de dragoste ce sfârșesc prost. Am trăit câteva pe pielea mea și cred că am căpătat un fel de imunitate. Da, știu..niciodată nu devii imun la chestii de genul. Încercam și eu să îmi spăl rușinea de plângăcioasă..

Cel mai dubios e atunci când nu apuc să văd vreo 2-3 săptămâni și mă pun într-o seară să recuperez. După ore întregi de suspinat..mă culc. Și a două zi mă duc la birou cu niște cearcăne imense, de zici că n-am dormit de o săptămână sau am zăcut din cauza unei gripe nimicitoare.

Ce pot spune? Cu toții avem punctele noastre sensibile. Al meu apare o dată pe săptămână și îmi face bucăți armura aia de femeie dură, eficientă și imposibil de dărâmat. Voi aveți vreo plăcere vinovată? Nu de altceva..dar eu ce mă fac dacă decid ăștia să pună punct serialului?!

Closure.

septembrie 30, 2017

M-am gândit vreo jumătate de oră cum să încep..am scris și am șters de atâtea ori, încât am pierdut numărul.
Niciodată nu îmi găsesc cuvintele atunci când e vorba să scriu ceva despre mine. E rușinos să admit că am o pasă proastă și că nu excelez în a o depăși. Nu am să mă apuc acum să citesc despre “the five stages of grief” și nici să mă redescopăr pe mine însămi. Știu deja ce e acolo, înăuntru..și nu mă încântă gândul de a trece prin haos.

Replicile mele sarcastice? Nu ajută. Nici impulsul ăla de a pleca departe. Am învățat demult că problemele nu dispar dacă fugi și le lași acolo. Te așteaptă cuminți și răbdătoare, își fac și o cafea între timp. Și când sosești, cumva mai vesel și mai refăcut, te îmbrățișează cu drag și dor. Iar tu o iei de la capăt.

Nu am nevoie de ajutor, nici de vreun umăr pe care să plâng. Doar de timp să mă adun și de ceva spațiu. Don’t get me wrong..apreciez grija, mesajele, cafeaua oferită pentru că toată lumea știe că e băutura magică ce mă “îmblânzește”. Sunt bipolară, știu. Azi răstorn munții și debordez de energie, mâine cad și rămân acolo mult și bine.

Nu vreau nici compătimire, o să trec peste tot, îmi e cunoscută noțiunea de “dezastru”. Nu mai pot fi ipocrită să pretind acum că e totul cum trebuie. Nu e. Nici eu nu sunt cum trebuie. Tu, care citești chestia asta..poate mă vezi zilnic, o data pe luna sau naiba știe. Dar eu trebuie să trăiesc constant cu mine însămi. Și ghici ce? Nu sunt o companie plăcută.

În ceea ce îi privește pe oameni..principiul e simplu. Cine te dezamăgește, o poate face și după șase ani. Sau doar am ajuns eu în punctul în care efectiv gândesc pe termen lung și nu mai am timp de pierdut. Who knows? Știu doar că nu mai pot. Nu așa. Nu așteptând următoarea furtună. E alegerea mea și mi-o asum.

Nu cred în tutoriale, în “how to..” și nici în sfaturile pe care le dau altora. Pentru că oricât de mult te ajută pe ține, la mine nu funcționează nimic. Oamenii nu se schimbă. O să treacă și furtuna asta. Știu sigur, am trecut prin câteva.